​- dialog cu parintele Lucian Grigore*-

"Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!"

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.
​
Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.
De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?!  tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:
​
  “Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”

       ​Când centrul de gravitație al vieții morale se mută în profunzimea ființei umane, nu mai este de niciun folos legea. Individualitatea creatoare a fiecăruia dintre cei ce s-au trezit din moarte la viață scapă de sub imperiul legii. Exact pentru acest motiv a venit în lume Domnul Hristos.
  Altminteri ne vom întoarce pururea la „vărsătura” legii ca la propria condiție atavică a instinctelor fricii ereditare, care impune limite și destructurează bogăția ființei!
     Legea este expresia degenerescenței juridist-compulsive a ordinii morale din om. Legea este demonstrația maximei frustrării a persoanei umane, drastica lipsire a omului de individualitatea sa creatoare așezată în el la creație. Este expresia exteriorizării și proiectării în neant a unei ordinii morale lipsite de subiect. Atâta timp cât această ordine va rămâne exterioară naturii umane și nu implicită acesteia, legea nu va putea mântui în veci.
       Libertate morală nu înseamnă alegere între bine și rău, dar nici forțarea unui așazis-bine așezat sub sabia legii! Libertate morală înseamnă înflorirea Binelui sădit în ființa ta! Asta a vrut Hristos: să ude cu Sângele Său pământul cel sterp al inimii tale, Omule, pentru a lăsa să odrăslească, să crească și să rodească în tine ceea ce El a semănat acolo cu Mâna Sa!
     Pentru a crește ceva, cât de cât, trebuie să pui și tu acolo o lacrimă de iubire pentru El. În felul acesta nu vei mai greși prea mult, sau poate niciodată, iar o altfel de lege decât cea a iubirii nu-ți va folosi la nimic! 
                                                                                                                                                                 L.G.

        Am întâlnit oameni de știință profund credincioși. Mai sunt și dintre cei care caută pentru că cred! Nu pentru că nu cred! Frâmântând asta, rememorez acel gând copleșit de înțelesuri: „de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat...”! Credința este, așadar, certitudinea antecedentă căutării! Este certitudinea de a ști că undeva în proximitatea ușii este întrerupătorul de unde poți aprinde lumina în „cămara” inimii tale. Bâjbâi în beznă ca să-l găsești, pentru că știi că e-acolo. Și îl găsești ! Apoi aprinzi Lumina !​
      Tocmai îmi spuneam: frumusețea creației arată imensitatea fluviului de frumusețe a Creatorului ! Unii îL caută pe Dumnezeu acolo în stele, și chiar L-au găsit ! Alții îl caută în natura umană, în abisul insondabil al făpturii, și L-au găsit în armonia de netăgăduit a ceea ce nu se vede cu ochiul liber, ci doar la microscop. Alții respiră în Dumnezeu, pentru că și-au antrenat puterea de a ști că El este acolo peste toate și dincolo de toate. Și-au trezit la viață, adică, acea capacitate de a sesiza prezența lui Dumnezeu cu rațiunile Sale creatoare, înainte de a ajunge la acel declanșator al Luminii din ei.

​        Ajuns-am capătul dintâi al începuturilor! De-acum zăresc cum, tăinuit, mijeşte scânteia gândului a toată cuprinderea … Aprinsele raţiuni ale lucrurilor străjuiesc hotarele vremii. Depărtările dezvelesc orizontul curb, arătând în aceeaşi palmă a lui Dumnezeu locul de dincolo şi, asemenea, locul cel de dincoace de timp !
        Forma oricărei definiţii restituie cursa prelungă a necuprinderii. Spaţiile înfrunzesc, lăsând la iveală în aşteptare alte mulţimi înflorind. Valuri apar; în ele însele se închid şi-apoi se desprind. Înlăuntrul darurilor de sus fiecare strop de lucire stăvileşte memoria planului acestei frumoase dureri. Culorile aripilor tăriei se strâng în buchete şi ramuri. Sensurile ţes colbul zidirii! Râuri de foc se-amestecă în geamătul cerului. Se-aude strigătul solemn al primei aduceri pe lume!
        Stelele mici şi mari se smulg din orbire. Pulberea lor târăşte deodată cu ele un tunet aprins ca un ocean întins, plin de sori. Fiecare aprindere are un vuiet, fiecare fir de praf… un întreg curs al prefacerii. Învăluit în veacuri, nesfârşitul se întoarce ca o cochilie din propria umplere. Marginile fierb! Liniile învolburează cascade… Revărsatul zorilor dintru început lasă sclipirile să se atingă, mărturisindu-şi unele altora taine. Rămân în cale, pe totdeauna, nedesluşite vestiri şi urmele paşilor lui Dumnezeu prin Cer. E limpede: toate minunile acestea au rosturi şi – fără dubiu – au toate răstimp spre a fi înţelese.
          Împărţite rotund, căile vârtejului îşi arată intrarea spre ele. Luminătorii dau chip aşezărilor. Cele zidite se văd – sursa acestui miracol născând are limbajul Luminii! Poruncile facerii curg precum lanţurile ancorelor în mare; legăturile lor acoperă până spre margini abisul și sângele lumii.
        Cuvântul cel dintâi strămută din ferecatele adâncuri Gândul spre chipul înstelatelor necuprinderi. Frământări de foc pârguiesc pâinea hranei noastre celei de aici. Potecile ascund mersul nostru mărunt, al pruncilor pierduţi pe stropul de glod pribeag în înalturi.
        Deasupra celor aşezate peste tărie se văd corturi – sălăşluite zidiri pline de oameni şi de îngeri şi de feţi frumoşi; În fiecare dintre-aceştia, la rându-le, s-aşează Veacul cel de peste Veac în care toate cele rostuite pe mii şi mii de ani apar ca un iureş de-o clipă, ţâşnind din inima lui Dumnezeu. Un fluviu limpede al dragostei cu care a risipit El atât dor, spre tine cel pururea mic, ca să te urce-n Cer.

Întâi trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor! (II Petru 3,3)
“Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită.  (II Petru 2,1-2)
​
​Între diversiunile de toată ziua cu care sunt siliţi a se confrunta iubitorii dramaturgiei contemporane iată încă o provocare menită să oripileze pentru posteritate bunul simţ românesc şi creştinesc. Este vorba despre piesa de teatru “Evangheliştii” scrisă de Alina Mungiu Pippidi, o piesă pusă în scenă, în premieră pentru România, sâmbăta, 3 decembrie 2006, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, în regia directorului ateneului, regizorul Benoit Vitse, scenografia şi costumele fiind realizate de Gelu Râşcă. Piesa “Evangheliştii”, publicată în volumul “Après la censure”, la Editura Unitext, Bucureşti, în 1993, a fost tradusă şi publicată anii trecuţi de Modern International Drama din New York şi montată în Ungaria. Pentru cei interesaţi amintim că titlul lucrării cu pricina poate fi găsit în fişierul Bibliotecii Centrale Bucureşti la cota II 308325, însă există alături specificaţia “nici un exemplar disponibil”, ceea ce mă duce la concluzia că ar fi fost retrasă de la sală.

Succesul recent al romanului „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown este dovada limpede că manipularea abilă a unor eresuri captivante, coroborată cu lipsa de maturitate spirituală şi cu ignoranţa, ori cu absenţa oricărui interes pentru Scriptură a cititorului contemporan, creează isterii publice suficient de profitabile.

Codul lui Da Vinci, o carte de ficţiune scrisă într-un mod schematic, fără o anumită valoare artistică, stilistică şi literară, se impune pe piaţă datorită artificiilor tematice de care abundă acţiunea. În spatele acţiunii de roman poliţist tronează misterul ce avea să fie devoalat într-un final destul de slab ca deznodământ. Brown preia un subiect quasi-cunoscut, instalând drept cheie a întregii acţiuni falsul cules din literatura de profil gnostic, potrivit căruia Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pe Cruce ci ar fi avut urmaşi naturali. Iniţial, într-o lume în care învăţătura Domnului Hristos propovăduită de Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora abia prindea contur, o astfel de erezie ar fi trecut uşor neobservată. Într-o Biserică a începuturilor era foarte uşor să se strecoare eresuri diverse, din acest motiv apostolii vestesc cu multă putere mărturia morţii şi învierii Domnului, cuvintele vieţii şi nădejdea Împărăţiei veşnice. Asemenea vestire fac toţi cei ce au crezut în El văzând dumnezeirea Sa, minunile Sale, rănile Sale.
Fiul lui Dumnezeu, după cum însuşi mărturiseşte, a venit să slujească, nu să i se slujească, ci să-şi dea viaţa Sa pentru mulţi. El nu s-a îngrijit de femeie sau de un singur copil, ori de mai mulţi, precum zic smintitorii care l-au inspirat pe Brown, ci se îngrijeşte de mântuirea întregii lumi dându-Şi viaţa Sa pentru întreaga lume. Aşadar viaţa Lui nu suferea după apropierea de femeie, ci suferea cu o dragoste mai presus de carne pentru viaţa întregii lumi. Aceasta a arătat-o când nu S-a cruţat pe Sine dându-Se la chinuri şi moarte pentru mântuirea tuturor.

Dacă ar fi fost doar un biet om supus înşelătoarelor chemări ale cărnii, S-ar fi cruţat pe Sine în vremea judecăţii oamenilor şi ar fi tăgăduit că este Fiul lui Dumnezeu tocmai pentru gândul de a scăpa viu şi a pleca cu femeia lui undeva departe de locul osândei. Oamenii întinaţi ca noi nu înţeleg însă faptul că Dumnezeu nu se judecă după măsură omenească. Noi nu-L putem înţelege pe Dumnezeu aducându-L la măsura păcatelor sau neputinţelor noastre şi nici crezând că firea Sa S-ar fi amestecat într-atât în neputinţa firii omeneşti încât să se piardă însăşi Dumnezeirea.
Cum ar fi putut Maria Magdalena, îndată după Înviere, să I se adreseze lui Hristos zicându-I „Rabi”, adică „Învăţătorule!”, folosind acest cuvânt de cinste care se rosteşte doar în faţa unui străin, dacă Hristos ar fi fost apropiatul casei sale, adică altceva decât Învăţătorul şi Domnul întregii lumi ?!

Cum ne putem imagina că ucenicii Domnului ar fi lăsat toate, şi case şi soţii şi rosturi vremelnice, pentru a urma unui Mesia care să-şi fi purtat cu el alături soţia?! Anume ce fel de Împărăţie veşnică ar fi propovăduit Domnul şi despre ce lăcaşuri veşnice ar fi vorbit ucenicilor El, care a zis că în Împărăţia Cerurilor nici nu se însoară şi nici nu se mărită, ci oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu?!

Cum de îndrăzneşte a crede cineva că Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi putut să se apropie pătimaş de femeie, când El vesteşte curăţia, neprihănirea şi jertfa? Apoi tocmai această hotărâre de a primi patima şi de a-Şi lua asupră-Şi durerea acestei jertfe Îl ridică pe Hristos din neputinţa de a griji de femeie şi de copil.

Vedem cum, pe cruce fiind, încredinţează unuia dintre ucenici pe mama Sa spre ocrotire, şi nicidecum nu încredinţează pe vreo altă femeie despre care s-ar fi simţit obligat prin grijă. Asemenea vedem cum Hristos vine în odaia în care ucenicii erau adunaţi de teama iudeilor, trecând prin uşile încuiate. Aceasta dă mărturie că Hristos înviat nu putea fi supus limitărilor firii omeneşti, ci că dumnezeirea si puterea Sa negrăită vestesc sensul unei lucrări dumnezeieşti în lume şi nu unul trupesc.

Chiar din ziua învierii Domnului, însă, Scriptura ne mărturiseşte faptul că mai marii iudeilor şi căpeteniile împotrivitoare şi neîncrezătoare, de teama poporului care crezuse în El, îndată ce au auzit despre Înviere au minţit împotriva Domnului plătind bani străjerilor ca să spună că „ucenicii Săi venind noaptea L-au furat (pe Hristos mort) pe când ei dormeau.” Şi le-au mai spus: „Dacă însă se va auzi la dregător, noi îl vom potoli şi pe voi vă vom face fără grijă.” Mai departe Scriptura mărturiseşte: „Iar ei, luând banii, au făcut cum i-au învăţat; şi s-a răspândit vorba aceasta între iudei până în ziua de azi” (Matei 28, 15).

Scenariul pe baza căruia antihristul încearcă să demoleze credinţa în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos este unul atât de şubred şi atât de neverosimil, încât orice minte sănătoasă va judeca singură falsul. Toate aceste presupuneri sunt făcute în numele unor libertăţi care sacrifică nu numai adevărul, dar şi reperele morale creştine. Credinţa creştină, aşa cum am învăţat-o noi şi aşa cum am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii, nu seamănă întru nimic cu plăsmuirile nesocotite ale unor vânători de câştig urât, precum poate fi acest Dan Brown şi, dimpreună cu el, toţi cei ce se folosesc acum de cartea sa.

Nu ne-am propus în acest material să deconspirăm toate artificiile şi tertipurile folosite de Brown pentru a construi acest edificiu fictiv şi blasfemator. Multe dintre răspunsurile cuvenite le pot găsi cititorii în replica acestei cărţi, distribuită şi ea pe piaţă în tiraj mare. Este vorba despre cartea „Codul spart al lui Da Vinci”, scrisă de James L. Garlow şi Peter Jones şi publicată la Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005. Vom sublinia doar faptul că încă din vremea apostolilor făcătorii de basme încercau să atenteze la adevărul curat al creştinismului. Sfântul Apostol Petru atrăgea atenţia asupra unor scrieri „meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1,16) ale unor învăţători mincinoşi, de orientare precumpănitor păgână. Aceştia au produs genul de literatură protognostică descoperită la Nag Hammadi în Egipt în 1945, texte precum „Evanghelia lui Toma”, „Evanghelia lui Filip”, „Apocalipsa după Petru”, „Apocalipsa după Pavel”, „Mărturia adevărului” etc. Conţinutul acestor evanghelii „secrete”, pretins întemeietoare, este unul cu totul şi cu totul fals şi contradictoriu. Nota definitorie este dispreţul pentru revelaţia vechi-testamentară, batjocura la adresa lui Iahve pe care gnosticii nu îl consideră Dumnezeul Creator, ci unul dintre tiranii patriarhali şi un nepriceput izvoditor de legi. Aceştia cred că păcatul primilor oameni este de fapt o virtute a eliberării şi că şarpele edenic grăieşte înţelept. Mai cred că prin ipostaza gnostică a lui Iisus se ajunge la gnosis, adică la cunoaştere, iar cei ce dobândesc cunoaşterea sunt divini.
​
Textele acestea apocrife, ca de altfel şi Evanghelia lui Iuda (Iscarioteanul), sunt plăsmuite de timpuriu (secolul I – II creştin) special pentru a desfiinţa din faşă creştinismul. Acestea nu au avut efectul aşteptat de către marii ereziarhi, s-au păstrat însă peste timp pentru a ieşi la lumină în vremea aceasta când s-a dat pe faţă omul nelegiuirii.

        Nenorocirea petrecută în Clubul Colectiv din București în urmă cu două săptămâni - un eveniment de o gravitate extremă, cu impact emoțional major asupra întregii societății românești - a generat o serie de răsturnări sistemice în mediul social, politic și instituțional de la noi, mobilizând o reacție publică de amploarea unei adevărate revoluții. Această mișcare de stradă apărută în capitală, precum și în piețele publice ale mai multor orașe din România, a ocupat pentru mai multe zile primele pagini ale cotidianelor din țară și din străinătate, profilând portretul unei revendicări politice care înainta progresiv dinspre tristețe și dezamăgire către accentele extreme ale revoltei și disperării, fiind foarte aproape de punctul critic al radicalizării și exagerării. În opinia multor comentatori, mulțimile de protestatari au apărut pe monitoarele lumii ca victime vulnerabile ale manipulării, mase expuse destructurării și alienării, trăind defazajul unui elan depășit de evenimentele globale, aflându-se sub iluzia unei renașteri cu efect întârziat.
        Vectori de opinie, instigatori de profesie, stângiști, dreptiști, centriști, multiculturaliști corecți politic, ideologi liber-schimbiști, atei și detractori s-au străduit în tot acest timp al revoltelor să acapareze tensiunea străzii și să deturneze nemulțumirea generală spre ținta unui linșaj public, experimentat în România încă din `90 încoace. Este vorba despre un eveniment de stare pe care îl putem numi simplu: «DEZORIENTARE»! În agonia unei adânci buimăceli, generalizate la scara imensă a țării, durerea avea să-și strige furia, clamând arbitrar dreptul legitim de a nominaliza vinovații momentului. În frământările străzii nu au lipsit polemicile aprinse, tonul ascuțit al luptei pentru idealuri politice diverse, acuzele la adresa oricui, suspiciunea, bănuiala, presupunerea. S-a afirmat chiar și faptul că episodul tragic consumat în clubul bucureștean a fost generat în mod deliberat de autori oculți, în scopul acaparării și instrumentalizării reacției publice într-un sens strict politic.