Acea Poartă spre Cer... cu numele „De șapte ori Eminescu!”

​Păduri cutreierate de cuvintele dorului, sclipiri rupte din răsăritul stelei, albastrul lacului îngemănat limpezimilor de gând, toate acestea rourând poverile de nufăr ale unei trudite, însingurate, neștiute, neînțelese iubiri de neam si de limbă. În demiurgica ivire a iureșului răscolitor de taine, așază pana firavei sale priviri până acolo la Zările Cuprinderii, în Rostul Cugetului, la Cina Rostirii deplinei putințe Cuvântătoare, adunând în inima Sa preaînflăcărata bucurie de a fi român. Inima lui - pecetluită cu însemnele crăiescului Dar al unicului, veșnicului nostru grai de basm - ascunde nebănuitele cărări și despletitele vise ale propriei Nații zdrobite.

A vrut să ia cu sine, până în bolta abisurilor, românitatea îndreptățitei noastre locuiri sub acest Cer și Timp. Acolo, în înalturi, a stins hotarele cele de dincoace de lumi, dezlegându-le în aceeași dumnezeiasca limbă cu care a știut să-și cânte pe pământ mirările și pătrunzimile minții, cutremurarea, freamătul și răpirile zborului în scânteietoare priviri purtate - la buna pricepere a răstimpurilor - dincolo de Catapeteasma Luminii. 

În aceeași limbă și-a frământat durerile, sfărâmările, mâhnirile, suferința,  iubirea - aceeași limbă cu care și-a biciuit epigonii și morții vii ai veacului său cel de atunci, și ai veacului său cel de totdeauna. 

                    Eminescu - un alt fel de a zice România Iubirii Dumnezeiești ori România cercetată de Dor si dureri.

                   Eminescu - Omul descoperirii cerești,  de la  o margine la alta a înțelegerii si până la cealaltă margine a oricărei margini, acolo unde înțelegerea se pierde în Duh.

                    Eminescu - Rostirea Însăși!

                    Eminescu - Glasul prin care Dumnezeu dă freamăt Lumii, pogorând în ea mângâietoarea Adumbrire Zămislitoare de Gând.

                    Eminescu - Lacrima însingurată a veșnicei, neîmplinitei, prearătăcitoarei iubiri pentru acel chip de femeie în care ar fi vrut a zări nemeritat de mult, dezamăgitor însă, preafrumoasa icoană de înger - răsfrântă cumva în lumina propriului Rost Absolut risipit în micime.

Și dacă poate exista un cuvânt mai aprins, unul mai mustrător, mai răstignit nedumeririlor noastre cele de peste timp și de totdeauna, dacă poate fi un cuvânt mai aprig si mai tăios, dar și mai sublim, diafan totodată, unul care să doară și să vindece în același timp, cuvântul acela este:  Eminescu.

Eminența Sa, 
                Domnul Mihai Eminescu.

                                                                                                                                                                                                      L.G.

---