despre cum să ne rugăm

                     
​                             Dragă N,
 
Visele sunt reverberări, răspunsuri în ecou, ale unor stări care au impresionat „retina” minții. Creierul face propriile sale recapitulări. Este o formă de a trece totul în rutina unei expresii cognitive. Însă visul nu exprimă realitatea, ci felul în care influențăm noi realitatea. 
 
Uneori visele vin de la cel rău, alteori de la firea noastră impregnată cu impresii. Și foarte rar vin de la Dumnezeu, aceasta pentru că în spatele viselor există niște creode (căi, traiectorii sau trasee) care seamănă cu dâra pe care o lasă parcursul unei bile imense, căreia îi dai drumul de pe un deal. Bila aceea, conform legităților care interacționează între ele - asta însemnând conformația dealului și greutatea corpului care se rostogolește - urmează un traseu. Dealul este caracterul nostru, felul nostru de a fi, starea noastră de conștiință sau nivelul nostru comportamental. Dâra este urma care rămâne în sufletul nostru după ce bila, care este evenimentul vieții - oricare ar fi el, se rostogolește. Calea pe care o urmează acea greutate a evenimentului este diferită, pentru că relieful nostru comportamental, sau relieful nostru interior este diferit de cel al altei persoane. Dacă starea noastră de conștiință validează trasee foarte aproape de traseele Conștiinței lui Dumnezeu, suntem compatibili cu viața lui Dumnezeu și atunci evenimentele vieții noastre consună cu acele urme ale lui Dumnezeu care au traversat viața noastră.
 
Îți dau un exemplu. Fiul văduvei din Nain a inviat la atingerea Domnului Hristos de el nu pentru faptul că tânărul ar fi avut nevoie de asta, ci pentru că mama lui nutrea în sufletul ei o durere asemenea durerii Maicii Domnului, când și-a văzut Fiul înălțat pe Cruce. Gestul lui Hristos este în conexiune cu același tip de durere care poate fi în inima propriei Sale Mame. El a făcut asta, gândindu-se și văzând, chiar, cât de mult seamănă durerea acelei mame cu durerea din inima Maicii Sale care îi îmbrățișase picioarele plângând la Cruce. (Atenție – Hristos vedea acest fapt în mod anticipat, pentru că în calitatea Sa de Dumnezeu avea capacitatea de a sesiza ceea ce era dincolo de timp și peste timp). Este vorba aici despre o similaritate de sentimente pe care Hristos o pune în lucrare, o lasă să prindă expresie tocmai prin validarea corespondenței. 
 
Bietul tânăr a înviat atunci în legătură sau în corespondență cu propria Înviere a lui Hristos, întrucât corespondența durerii celor două mame, cea a mamei din Nain și cea a Maicii Domnului, au chemat să se manifeste și să se îngemăneze traseele acelor urme despre care îți spuneam mai sus.
 
Dacă vei căuta în dicționarul explicativ al Limbii Române nu vei găsi cuvântul creodă. Este o chestiune științifică, un termen definit de un cercetător britanic, Conrad Hal Waddington. Întorcându-ne la acele trasee care s-au îngemănat - traseul învierii fiului văduvei din Nain și cel al Învierii lui Hristos - te rog să observi că la Dumnezeu timpul nu este perceput în sensul în care noi îl percepem. Timpul lui Hristos este în afara timpului cronologic - se numește Kairos (adică timp al înveșnicirii). Și tocmai asta face Hristos prin aceste corespondențe: eludează timpul cronologic și ne scoate de sub povara lui, introducându-ne în Timpul Semnificației, sau cel al Înveșnicirii unde semnificațiile vieții noastre ating semnificațiile Vieții lui Hristos.
Practic, tânărul acela a înviat pentru faptul de a fi fost pus în conexiune directă cu Timpul Învierii care izvorăște în Hristos. Exact asta s-a întâmplat și în cazul învierii fiicei lui Iair și în cazul lui Lazăr, și se va întâmpla cu toți aceia care, prin Atitudine Hristică vor semăna - atitudinal - cu Hristos, în bunătate, sfințenie, cumpătare, înțelepciune, viață curată. („Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui cei ce vor auzi vor învia” - este vorba aici despre compatibilitate cu Viața lui Hristos și, dimpotrivă, despre incompatibilitate).
Intrarea în câmpul înflorit al Rugăciunii, adică în acel Timp al Semnificației, este o formă de a ne ancora în Viața Domnului Hristos - care preschimbă natura noastră întreagă, unind sufletul și trupul dincolo de hotarele morții, prin Înviere. În această perspectivă spune Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic!”. 
 
Și cine l-a pus pe acel tânăr în conexiune directă cu Timpul Învierii lui Hristos? Știi cine? Durerea propriei mame care își vedea fiul pe patul morții. O durere care era îngemănată cu durerea Maicii Domnului de mai apoi. Una asemenea. Este o anume consonantică aici. Acea durere de mamă - și, în general durerile care produc compasiune - cheamă ca acest tip de compasiune să se manifeste în îngemănare cu stări asemenea. Dacă tu te rogi, și în același timp - cu aceeași intensitate - se roagă altcineva pentru tine, traseele voastre, ale celor ce vă rugați, se îngemănează cu Rugăciunea lui Iisus pentru lume. 
 
Modalitatea cea mai simplă de a purta „greutatea” aceea care curge de pe deal (dealul caracterului nostru deformat) la vale - despre care îți spuneam la început - și care lasă dâre în conștiința ta, este să recuperezi mai întâi în inimă rugăciunea rostită de Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos - rugăciunea simplă «Tatăl nostru», pe care El a rostit-o cel dintâi. În momentul acela traseele tale de conștiință se unesc cu traseul rostului înveșnicirii care se poartă spre lume dinspre Viața lui Hristos spre viețile noastre. Este modalitatea noastră de a ne îmbrăca cu Hristos, pentru a izbuti mai departe. Rugăciunea este esențială pentru viața noastră a fiecăruia. Este forma de altoire a existenței noastre în existența lui Dumnezeu însuși.
 
Hristos zice în legătură cu asta: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele! Fără Mine nu puteți face nimic. Rămâneți în dragostea Mea!” Este important să înțelegi de ce ne rugăm de fapt. Și cum!? În rugăciune nu spunem multe ca păgânii care cred că rugăciunea stă în mulțimea vorbelor.
 
Rugăciunea este un clocot al inimii îndreptat către Dumnezeu. Este precum o cascadă care curge în Sus. După ce rostim rugăciunile începătoare care ne introduc pe „traseu”, lăsăm inima în palmele lui Dumnezeu. Unii se regăsesc citind Psalmi (catisme), alții Paraclisul Maicii Domnului, alții diverse Acatiste. Sunt foarte potrivite, mai ales atunci când suntem foarte necăjiți. Rostind rugăciuni care au fost alcătuite de sfinți, parcurgem împreună cu sfinții aceleași stări duhovnicești. Există, însă, și propria rugăciune. Un gând de preamărire și de adorare îndreptat către Dumnezeu, așezat în inima lui Dumnezeu.
 
Nu-i spunem lui Dumnezeu ceva ce El nu ar putea ști mai dinainte. Îi spunem doar că ne pasă despre ceea ce El știe despre noi. Eventual, ne mărturisim neputințele, faptul că nu am fost după voia Lui; regretăm anumite lucruri și I le încredințăm Lui. Cam ăsta ar fi mecanismul rugăciunii.
 
Și trebuie să statornicim în inima noastră gândul de mulțumire și sentimentul de recunoștință și de preamărire. Cererea noastră, dacă consună cu voia lui Dumnezeu, este de prisos. De aceea, în legătură cu oricare dintre acele cereri probate ca venind spre Dumnezeu Tatăl în numele Fiului,  vom spune doar atât: „Fie voia Ta, Doamne!”.
 
Uite un exemplu de cerere, o cerere simplă: ”Domne, știu că voia Ta cu mine este o dorire desăvârșită! Știu că mă ocrotești și că în tot chipul dorești să înțeleg voia Ta. Ajută-mă să mă ridic la măsura Așteptărilor Tale cu privire la Viața Mea!”. Dar gândul acesta îl împărtășești lui Dumnezeu după ce mai înainte I-ai așezat în rugăciunea sufletului tău pe toți cei dragi, și pe toți cei ce nu îți sunt dragi, cu același gând - egal. La urma tuturor te pui pe tine. Și mulțumești, mulțumești, mulțumești. Sunt o mie de motive să mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ești: începând cu mulțumirea pentru lumina ochilor, și sfârșind cu străluminarea de Duh a ultimului gând frumos pe care îl poți nutri pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. 
 
Vreau să te rog să transferi centrul de greutate al existenței tale către ceea ce, îndeobște numim «rugăciune». Dar rugăciunea înțeleasă întâi și întâi ca Atitudine de Viață și ca Timp al Semnificației. Atunci când atitudinea ta de viață este umplută cu sensul prezenței lui Dumnezeu, simți că nu te mai poate clătina nimic. Iar acest gen de Atitudine este în sine o Rugăciune care se rostește singură pe sine, o formă de manifestare a sufletului. Practic Sufletul - dacă este așezat în atitudinea prezenței Cerului în viața ta - se roagă singur. Inima se roagă singură. În Cântarea Cântărilor zice undeva: „eu dorm, dar inima-mi veghează!” Ceea ce înseamnă că inima noastră priveghează, adică se roagă singură, chiar și atunci când dormi. Dacă te culci cu gândul așezat în palmele lui Dumnezeu, nu te mai clatină niciun vis venit de pe aiurea. Nu te mai doare nimic. Nu te mai frământă nimic. Și dai loc trupului spre odihnă. Pentru că odihna nu este doar „stare de somn”, ci este și „stare de tihnă” adică de mulțumire de sine. Dai tihnă sufletului să-și înnoiască puterile. Este forma cea mai frumoasă de a ne însănătoși sufletul.     
 
Ideea de a merge la psiholog nu este rea. Depinde foarte tare peste ce fel de psiholog dai. Este esențial ca omul acela să fie un om al lui Dumnezeu, pentru că altfel te amprentează cu deprinderi, gânduri și stări care ar putea să-ți cauzeze. Ia ceea ce crezi că este bun și transformă totul în favoarea vieții tale spirituale. O albină cercetează 10.000 de flori pentru a scoate de la ele o lacrimă de miere. Imaginează-ți că are simțul orientării și știe exact ce flori au polenul acela pe care ele să-l poată valorifica cum se cuvine. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă tinerii să facă același lucru: să fie ca albinele. Nu precum păienjenii care întind curse și acaparează viețile celorlalți și îi parazitează pe cei care depun strădania vieții. Îi îndeamnă, adică, să culeagă polenul cunoașterii din toate cărțile posibile, dar să aleagă polenul cel bun din care se face miere și nu venin. Prin aceasta se deosebește albina de muscă: prima știe să facă miere, cealaltă nu poate lăsa altceva în urma ei decât mizerie, atrasă fiind de miasme. 
 
Dacă trăiești frumos, ca un om spiritual, cu grijă pentru viața sufletului, dacă dai vieții tale tihnă și inimii dor după Dumnezeu, nu ai a te teme de nimic. Dumnezeu luminează viața ta pentru că ai ieșit din umbra miasmei în Lumină. Stai în Lumină pur și simplu, adică rămâi curat - pentru că și asta este o formă de Rugăciune. Vorbesc, desigur, despre Lumina spirituală a descoperirii tainelor Dumnezeiești în tine.
 
                     Bucurie!
 
                                                                    L.G.

---