«DESTIN» SAU «ROST» ?

                   Stimate Domnule Director,
 
Am citit editorialul Dumneavoastră de ieri. Stilul inconfundabil, erudit, adânc ancorat bibliografic mi-a distras atenția de la tristețea de fond. Până în final, totuși, mi s-a părut de un tragism planetar.

Aș fi vrut să-mi împărtășesc refuzul de a fi predestinat și disconfortul de a fi  destinat chiar. Totul pare sugerat, oarecum, de ideea că ne confruntăm cu un Destin anume. Noțiunea de «Destin» poate fi ușor asimilată implacabilului «Predestin», caz în care lucrurile s-ar complica destul de mult la nivel doctrinar. Fiind o denominare greu traductibilă în termeni teologici, întreaga percepție asupra ideii de «Destin» se poate reconfigura doar dacă forțăm întrucâtva înțelegerea acestui cuvânt. Să presupunem că noțiunea de «Destin» ar trebui să consune «Rostului» sau «Menirii» de a trăi  într-un fel sau într-altul. Cu toate acestea, ar fi de evitat cuvântul «Destin» atunci când înțelegem să ne referim la «Menire» sub aspectul riguros al termenului.  Aceasta pentru ideea că «Destinul» îmi biruiește voința, în schimb, «Menirea» mă lasă să-mi înțeleg parcursul și să-l urmez. Cam pe-aici ar fi deosebirea: «Destinul» este absurd și orb, în vreme ce «Menirea» este vizionară, liberă și intuitivă.

Sunt de părere că Dumnezeu, înainte de a fi adus lumea în Creația „ex nihilo”, a făcut asta traversând întreaga istoricitate a Creației într-un efort computațional care a validat sumedenia de variante, permutări și combinații de sens ancorate profund Rațiunilor Sale. Este un efort imens de evaluare, anticipare, corelare și definire a consecințelor în temeiul cărora Dumnezeu potrivește «Rostul» lucrurilor, făpturilor, precum și relația Sa de conștiință cu toate acestea.

Asta înseamnă că înainte de Eon, în veșnicia de dinainte de Creație, Dumnezeu a gândit să exist. Și nu doar atât. A gândit potențialitățile cu care să mă înzestreze ca eu să exist. Ceea ce mă strivește de-a dreptul este faptul că am fost în Gândul lui Dumnezeu înainte de Creație. Uluitor! Contextul meu de viață nu este aleatoriu, este precis definit (a nu se înțelege destinat). A fi definit nu înseamnă a fi destinat. Destinația ține de contractul meu cu Dumnezeu, este rezolvarea unui parcurs pe care mi-l aleg liber de sarcini în negocierea mea de conștiință cu un Dumnezeu care m-a înzestrat cu un potențial definit. Tema mea este să-mi descopăr potențialul și să-l valorific. În asta stă întreaga Secundă de Sens dintre naștere și moarte (și mă refer, desigur, la moartea trupului doar – întrucât sufletul este „condamnat” la veșnicie).

De fapt Dumnezeu nu-mi dă traseul, îmi dă doar bagajul de potențialități cu care să-mi intuiesc traseul. Este o libertate imensă în toată această lucrare a Dumnezeirii, cu privire la mine. Totuși, am putea spune că suntem îngrădiți de un anume timp în care ne naștem, de lumea în mijlocul căreia a ales Dumnezeu să trăim. Dar nu este deloc așa. Timpul nostru este cea mai bună variantă dintre toate cele pe care le-am fi putut valorifica noi înșine vreodată. În miliardele de variante potențiale pe care le-aș fi putut proba, de așa manieră încât să mi se potrivească măsurii timpului meu de viață, măsurii condițiilor mele de existență, măsurii contextului meu cultural și stadiului civilizațional accesibil mie, Dumnezeu a ales – în mod clar – în favoarea mea! Asta pentru că plecăm de la premisa unui Dumnezeu Bun. Și când spun „a ales în favoarea mea” mă refer la fiecare dintre noi, desigur!

Cu alte cuvinte, Dumnezeu face munca de grădinărit pentru mine: îmi oferă terenul propice, umiditatea necesară încolțirii și odrăslirii naturii mele, îmi oferă Lumina și roua cu care se hrănește pământul rodirii mele. Dar de rodire mă ocup singur. Este efortul meu de a extrage seva puterii și lucrării roadelor în mine. La darurile potențiale cu care mă înzestrează, Dumnezeu are așteptări de la mine. Iar eu răspund acelor așteptări, imprimând vieții mele sensul dorit de Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu mă forțează la asta, biruindu-mi voia liberă, ci pentru că El m-a convins că așa se cuvine! Argumentele Lui sunt la mine. Le simt și lucrez cu ele, acestea fiind funcțiunile mele spirituale și puterea mea de viață și de conștiință.

Cam aceasta ar fi relația de cooperare cu Rostul pe care Dumnezeu mi-l așază în sarcină ca pe un Dar pe care eu mă simt dator să-l valorific, oglindind natura mea creativă în Natura Sa Creativă! Nu este nici un fel de îngrădire a libertății mele de a fi rău sau bun! Este o deschidere de Sens pe care eu, ca o apă curgătoare, aleg să o umplu într-o curgere lină, ca nu cumva să biruiesc hotarele firii mele ce mi s-au pus cu bună chivernisire. Altminteri, aș curge aiurea peste locurile cele fără de rost și fără de menire. Pot să o fac! Dar nu înțeleg de ce ar trebui să o fac. Asta pentru că sunt convins, algebric vorbind, că tot ceea ce imaginez eu că m-ar îngrădi într-un sens sau altul (epoca, contextul de viață, vecinii, prietenii, dușmanii, părinții, frații acestui timp) reprezintă pentru mine combinația perfectă dintre natura potențialului maxim pe care aș putea să-l valorific la măsura mea și împachetările de consecințe care exced voința mea și care au dus la apariția contextului meu de viață.

În concluzie: nu sunt nici destinat și nici predestinat. Am o destinație pe care eu însumi mi-o aleg, intuind corect potențialul de a ajunge acolo, pe baza înzestrării proprii cu care Dumnezeu m-a înzestrat (cu propria Chemare și Menire). De ce nu m-a înzestrat atât cât aș fi gândit eu să o facă? Dintr-un motiv extrem de simplu: pentru că, în preștiința Lui, a cunoscut care este limita de potențial pe care eu aș putea să o valorific optim! Altminteri, Dumnezeu nu irosește orzul pe gâște – vorba românului!

Rețin pentru mine aspectul că sunt co-creator și co-participator la imensa lucrare creativă a lui Dumnezeu! Iar acest fapt se află înscris în Așteptarea lui Dumnezeu de la mine! Faptul că Dumnezeu are așteptări de la noi este diferit de ideea de a ne folosi ca pe un plic pe care să stea scris adresa destinatarului. Nu! Adresa destinatorului o scriu eu cu propriile mâini, și eu sunt chiar cel care duce plicul la destinație. Asta pentru faptul că înțeleg singur că nu poate exista o destinație mai bună decât cea înscrisă în Așteptarea lui Dumnezeu de la mine. Cu alte cuvinte, eu cel care înțeleg faptul că Destinația mea este Cerul, răspund liber faptului de a fi așteptat acolo! Este o chestiune de obraz și de etichetă, dacă vreți! Nu este reacția unui soldățel de jucărie încărcat la cheie, ci alegerea mea liberă și conștientă.

Am ținut să-mi exprim un gând în direcția aceasta, tocmai pentru a nu fi atât de tristă și de nefericită percepția noastră referitoare la Destinație...
​
Atunci când toate încep în cimitir, să zâmbim totuși! De-abia de la cimitir mai departe începe adevărata noastră aventură a cunoașterii din slavă în slavă a tuturor tainelor Dumnezeirii. Avem un Dumnezeu plin de surprize! Dumnezeu este Fascinație! Și ideea de a ne oglindi în El pare o șansă, nu o ambiție a destinului; este un Rost, și nu o golire de rost; are un Sens extrem care ne ține la adăpost față de absurdul  lipsirii de sens.   
 
Iertare pentru lungimea cuvântului!
 
                          Cu stimă,
 
                                                  L.G. 

---