Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor - Povestea întoarcerii acasă

                          Stimată Doamnă Profesoară,
 
Vă mulțumesc pentru gestul de a-mi împrumuta cartea reverendului Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor - Povestea întoarcerii acasă. A fost un festin spiritual să o parcurg. M-a ajutat să-mi reprezint în ce fel aș fi putut gândi o astfel de carte.

Pentru început, interesul exagerat al autorului manifestat în legătură cu tabloul lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor, și insistența sa de a sta ore în șir în fața acestei lucrări pentru a-i studia detaliile, le-am perceput ca pe niște artificii literare. Aceste suspiciuni s-au risipit curând, pe măsură ce mi se deschideau alte și alte perspective ale lecturii. Aveam să aflu mai târziu ce anume l-a fascinat pe părintele profesor misionar Henri Nouwen. Dar înainte de a afla, am încercat eu însumi să anticipez. Câteva dintre ideile conturate mi s-au adeverit, însă nu toate.

Am reținut un fapt exemplar: meticulozitatea cu care autorul a înțeles să analizeze tabloul lui Rembrandt. Este o modalitate de lucru care provoacă resorturile adânci ale naturii noastre, către frontiera oricărei determinări omenești posibile.

Am privit coperta, pentru a înțelege detaliile circumscrise unui atât de mic perimetru. Apoi am căutat tabloul pe internet și l-am deschis. Am remarcat de la început diferența majoră dintre cele două mâini ale bătrânului tată: mâna stângă rigidă, osoasă, proptită parcă în umărul fiului. Scena pare a surprinde momentul imediat după întâlnirea fiului, într-o apropiere care dezechilibrează întregul ansamblu pictural. Am permanenta senzație că bătrânul stă să cadă, apucându-și fiul ca să se poată sprijini oarecum, într-un gest ultimativ. Umărul fiului este un fel de liman de sprijin, un subiect al motivației care justifică ușoara aplecare a tatălui. În schimb, mâna dreaptă, cea despre care remarcă autorul că ar fi una „maternă”, vine cumva în sensul de a ocroti vulnerabilitatea îngenuncherii, cu un gest de mângâiere și de îmbărbătare.

Fața tatălui este scăldată parțial în lumină, ceea ce nu convinge neapărat de entuziasm, ci mai degrabă transmite o evidență deprimantă. Întâlnirea nu este una a bucuriei, ci una a compătimirii. Planul feței bătrânului este despărțit în două secvențe total distincte, coborând de pe arcadă pe linia nasului și continuând cu despărțitura bărbii. Privirea este, de asemenea, împărțită între dezamăgire și acceptare. Ochii întredeschiși renunță să mai caute zarea. Exprimă, în schimb, o durere interiorizată, bolnavă, agonizantă. Pe chipul tatălui nu se distinge nici măcar o undă de bucurie. Este o durere maximă încremenită într-o suferință epuizată, aproape stinsă. Tatăl apare aici în toate însemnele unei demnități casnice, ceea ce explică apariția capului descoperit, răvășit. Acest fapt exprimă, însă, sensul unei dureroase nedeplinătăți.

---

Este felul tatălui de a mărturisi: «Fiule, eu fără de tine am fost și sunt nedeplin!»
​
Nu-mi explic rolul pe care îl joacă celelalte trei personaje necunoscute: fata care coboară scările în stânga fundalului, băiețandrul imberb care stă sprijinit de stâlp și figura negustorească așezată picior peste picior în decorul fiului cel mare.

Un tablou în care niciuna dintre priviri nu are atingere cu referatul pildei în care se vorbește despre veselie, despre cântece și jocuri. Fiul cel mare privește vag, apatic, aproape absent. Linia privirii trece tangențial pe lângă fruntea tatălui. Nu simt în ochii fratelui cel mare nici o undă de sentiment: nici respingere, nici acceptare. El apare în cadru ca un spectator accidental, tot atât de neinteresant ca personajul cu mustața răsucită, poziționat alături. Nu pare să judece și nici să se ancoreze în prezentul situației.

Ideea de a scoate în lumină chipul tatălui este compensată palid de lumina de pe chipul fiului cel mare. În rest decorul ascunde penumbra tristeții și a regretului. Pare a fi un ceremonial al compătimirii, în epicentrul căruia tronează figura realmente șubrezită a unui tată orb, împiedicat parcă de statura îngenuncheată a fiului cel rătăcitor. Ceremonia compasiunii reverberează o tăcere înspăimântătoare.
Tabloul reprezintă, în opinia mea, un cadru înveșnicit al tăcerii, al regretului și al crispării, pe care Rembrandt reușește să-l acroșeze în această pânză sfâșietor de rece, ca într-un epitaf al propriei dureri. Se simte penelul unui autor vlăguit, hăituit de spaime și de nenorociri; cu un suflet zdrobit de pierderea tuturor celor dragi lui. De fapt acest tablou ar fi trebuit să se numească „Epitaful unui tată epuizat de așteptare, care visează la învierea din morți a propriului fiu”.

Sper să nu vă fi întristat cu aceste accente pe care le-am adăugat cărții. Reverendul Henri duce în superlativ imaginea unei piese rembrandtiene asupra căreia se concentrează ani de-a rândul! Rămâne un mister, totuși, ce anume îl determină – în subsidiar – să se regăsească în figura tatălui. Poate că eu sunt prea puțin ancorat în acea spiritualitate care să-mi salveze nedumeririle. Însă, credința mea stăruie în ideea că Dumnezeu (Tatăl) nu poate trăda atât de multă vulnerabilitate, și nu poate lua chipul unor afecte atât de umane: apatie, deprimare, blazare, epuizare... Sper să nu am păcat spunând asta!

Încă o dată vă mulțumesc pentru cartea lui Henri Nouwen, pe care am să v-o returnez cu proxima ocazie. Dincolo de impresiile mele (subiective) legate de accentele picturale inserate de Rembrandt în acest tablou, lectura cărții Fiul risipitor reprezintă pentru mine un enorm câștig. Un autor de o sensibilitate, pasiune și onestitate aparte!   
​
                Cu deosebită stimă,
                                               L.G.

---