​Păduri cutreierate de cuvintele dorului, sclipiri rupte din răsăritul stelei, albastrul lacului îngemănat limpezimilor de gând, toate acestea rourând poverile de nufăr ale unei trudite, însingurate, neștiute, neînțelese iubiri de neam si de limbă. În demiurgica ivire a iureșului răscolitor de taine, așază pana firavei sale priviri până acolo la Zările Cuprinderii, în Rostul Cugetului, la Cina Rostirii deplinei putințe Cuvântătoare, adunând în inima Sa preaînflăcărata bucurie de a fi român. Inima lui - pecetluită cu însemnele crăiescului Dar al unicului, veșnicului nostru grai de basm - ascunde nebănuitele cărări și despletitele vise ale propriei Nații zdrobite.

A vrut să ia cu sine, până în bolta abisurilor, românitatea îndreptățitei noastre locuiri sub acest Cer și Timp. Acolo, în înalturi, a stins hotarele cele de dincoace de lumi, dezlegându-le în aceeași dumnezeiasca limbă cu care a știut să-și cânte pe pământ mirările și pătrunzimile minții, cutremurarea, freamătul și răpirile zborului în scânteietoare priviri purtate - la buna pricepere a răstimpurilor - dincolo de Catapeteasma Luminii. 

În aceeași limbă și-a frământat durerile, sfărâmările, mâhnirile, suferința,  iubirea - aceeași limbă cu care și-a biciuit epigonii și morții vii ai veacului său cel de atunci, și ai veacului său cel de totdeauna. 

                    Eminescu - un alt fel de a zice România Iubirii Dumnezeiești ori România cercetată de Dor si dureri.

                   Eminescu - Omul descoperirii cerești,  de la  o margine la alta a înțelegerii si până la cealaltă margine a oricărei margini, acolo unde înțelegerea se pierde în Duh.

                    Eminescu - Rostirea Însăși!

                    Eminescu - Glasul prin care Dumnezeu dă freamăt Lumii, pogorând în ea mângâietoarea Adumbrire Zămislitoare de Gând.

                    Eminescu - Lacrima însingurată a veșnicei, neîmplinitei, prearătăcitoarei iubiri pentru acel chip de femeie în care ar fi vrut a zări nemeritat de mult, dezamăgitor însă, preafrumoasa icoană de înger - răsfrântă cumva în lumina propriului Rost Absolut risipit în micime.

Și dacă poate exista un cuvânt mai aprins, unul mai mustrător, mai răstignit nedumeririlor noastre cele de peste timp și de totdeauna, dacă poate fi un cuvânt mai aprig si mai tăios, dar și mai sublim, diafan totodată, unul care să doară și să vindece în același timp, cuvântul acela este:  Eminescu.

Eminența Sa, 
                Domnul Mihai Eminescu.

                                                                                                                                                                                                      L.G.

                          Stimată Doamnă Profesoară,
 
Vă mulțumesc pentru gestul de a-mi împrumuta cartea reverendului Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor - Povestea întoarcerii acasă. A fost un festin spiritual să o parcurg. M-a ajutat să-mi reprezint în ce fel aș fi putut gândi o astfel de carte.

Pentru început, interesul exagerat al autorului manifestat în legătură cu tabloul lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor, și insistența sa de a sta ore în șir în fața acestei lucrări pentru a-i studia detaliile, le-am perceput ca pe niște artificii literare. Aceste suspiciuni s-au risipit curând, pe măsură ce mi se deschideau alte și alte perspective ale lecturii. Aveam să aflu mai târziu ce anume l-a fascinat pe părintele profesor misionar Henri Nouwen. Dar înainte de a afla, am încercat eu însumi să anticipez. Câteva dintre ideile conturate mi s-au adeverit, însă nu toate.

Am reținut un fapt exemplar: meticulozitatea cu care autorul a înțeles să analizeze tabloul lui Rembrandt. Este o modalitate de lucru care provoacă resorturile adânci ale naturii noastre, către frontiera oricărei determinări omenești posibile.

Am privit coperta, pentru a înțelege detaliile circumscrise unui atât de mic perimetru. Apoi am căutat tabloul pe internet și l-am deschis. Am remarcat de la început diferența majoră dintre cele două mâini ale bătrânului tată: mâna stângă rigidă, osoasă, proptită parcă în umărul fiului. Scena pare a surprinde momentul imediat după întâlnirea fiului, într-o apropiere care dezechilibrează întregul ansamblu pictural. Am permanenta senzație că bătrânul stă să cadă, apucându-și fiul ca să se poată sprijini oarecum, într-un gest ultimativ. Umărul fiului este un fel de liman de sprijin, un subiect al motivației care justifică ușoara aplecare a tatălui. În schimb, mâna dreaptă, cea despre care remarcă autorul că ar fi una „maternă”, vine cumva în sensul de a ocroti vulnerabilitatea îngenuncherii, cu un gest de mângâiere și de îmbărbătare.

Fața tatălui este scăldată parțial în lumină, ceea ce nu convinge neapărat de entuziasm, ci mai degrabă transmite o evidență deprimantă. Întâlnirea nu este una a bucuriei, ci una a compătimirii. Planul feței bătrânului este despărțit în două secvențe total distincte, coborând de pe arcadă pe linia nasului și continuând cu despărțitura bărbii. Privirea este, de asemenea, împărțită între dezamăgire și acceptare. Ochii întredeschiși renunță să mai caute zarea. Exprimă, în schimb, o durere interiorizată, bolnavă, agonizantă. Pe chipul tatălui nu se distinge nici măcar o undă de bucurie. Este o durere maximă încremenită într-o suferință epuizată, aproape stinsă. Tatăl apare aici în toate însemnele unei demnități casnice, ceea ce explică apariția capului descoperit, răvășit. Acest fapt exprimă, însă, sensul unei dureroase nedeplinătăți.

Este felul tatălui de a mărturisi: «Fiule, eu fără de tine am fost și sunt nedeplin!»
​
Nu-mi explic rolul pe care îl joacă celelalte trei personaje necunoscute: fata care coboară scările în stânga fundalului, băiețandrul imberb care stă sprijinit de stâlp și figura negustorească așezată picior peste picior în decorul fiului cel mare.

Un tablou în care niciuna dintre priviri nu are atingere cu referatul pildei în care se vorbește despre veselie, despre cântece și jocuri. Fiul cel mare privește vag, apatic, aproape absent. Linia privirii trece tangențial pe lângă fruntea tatălui. Nu simt în ochii fratelui cel mare nici o undă de sentiment: nici respingere, nici acceptare. El apare în cadru ca un spectator accidental, tot atât de neinteresant ca personajul cu mustața răsucită, poziționat alături. Nu pare să judece și nici să se ancoreze în prezentul situației.

Ideea de a scoate în lumină chipul tatălui este compensată palid de lumina de pe chipul fiului cel mare. În rest decorul ascunde penumbra tristeții și a regretului. Pare a fi un ceremonial al compătimirii, în epicentrul căruia tronează figura realmente șubrezită a unui tată orb, împiedicat parcă de statura îngenuncheată a fiului cel rătăcitor. Ceremonia compasiunii reverberează o tăcere înspăimântătoare.
Tabloul reprezintă, în opinia mea, un cadru înveșnicit al tăcerii, al regretului și al crispării, pe care Rembrandt reușește să-l acroșeze în această pânză sfâșietor de rece, ca într-un epitaf al propriei dureri. Se simte penelul unui autor vlăguit, hăituit de spaime și de nenorociri; cu un suflet zdrobit de pierderea tuturor celor dragi lui. De fapt acest tablou ar fi trebuit să se numească „Epitaful unui tată epuizat de așteptare, care visează la învierea din morți a propriului fiu”.

Sper să nu vă fi întristat cu aceste accente pe care le-am adăugat cărții. Reverendul Henri duce în superlativ imaginea unei piese rembrandtiene asupra căreia se concentrează ani de-a rândul! Rămâne un mister, totuși, ce anume îl determină – în subsidiar – să se regăsească în figura tatălui. Poate că eu sunt prea puțin ancorat în acea spiritualitate care să-mi salveze nedumeririle. Însă, credința mea stăruie în ideea că Dumnezeu (Tatăl) nu poate trăda atât de multă vulnerabilitate, și nu poate lua chipul unor afecte atât de umane: apatie, deprimare, blazare, epuizare... Sper să nu am păcat spunând asta!

Încă o dată vă mulțumesc pentru cartea lui Henri Nouwen, pe care am să v-o returnez cu proxima ocazie. Dincolo de impresiile mele (subiective) legate de accentele picturale inserate de Rembrandt în acest tablou, lectura cărții Fiul risipitor reprezintă pentru mine un enorm câștig. Un autor de o sensibilitate, pasiune și onestitate aparte!   
​
                Cu deosebită stimă,
                                               L.G.

                   Stimate Domnule Director,
 
Am citit editorialul Dumneavoastră de ieri. Stilul inconfundabil, erudit, adânc ancorat bibliografic mi-a distras atenția de la tristețea de fond. Până în final, totuși, mi s-a părut de un tragism planetar.

Aș fi vrut să-mi împărtășesc refuzul de a fi predestinat și disconfortul de a fi  destinat chiar. Totul pare sugerat, oarecum, de ideea că ne confruntăm cu un Destin anume. Noțiunea de «Destin» poate fi ușor asimilată implacabilului «Predestin», caz în care lucrurile s-ar complica destul de mult la nivel doctrinar. Fiind o denominare greu traductibilă în termeni teologici, întreaga percepție asupra ideii de «Destin» se poate reconfigura doar dacă forțăm întrucâtva înțelegerea acestui cuvânt. Să presupunem că noțiunea de «Destin» ar trebui să consune «Rostului» sau «Menirii» de a trăi  într-un fel sau într-altul. Cu toate acestea, ar fi de evitat cuvântul «Destin» atunci când înțelegem să ne referim la «Menire» sub aspectul riguros al termenului.  Aceasta pentru ideea că «Destinul» îmi biruiește voința, în schimb, «Menirea» mă lasă să-mi înțeleg parcursul și să-l urmez. Cam pe-aici ar fi deosebirea: «Destinul» este absurd și orb, în vreme ce «Menirea» este vizionară, liberă și intuitivă.

Sunt de părere că Dumnezeu, înainte de a fi adus lumea în Creația „ex nihilo”, a făcut asta traversând întreaga istoricitate a Creației într-un efort computațional care a validat sumedenia de variante, permutări și combinații de sens ancorate profund Rațiunilor Sale. Este un efort imens de evaluare, anticipare, corelare și definire a consecințelor în temeiul cărora Dumnezeu potrivește «Rostul» lucrurilor, făpturilor, precum și relația Sa de conștiință cu toate acestea.

Asta înseamnă că înainte de Eon, în veșnicia de dinainte de Creație, Dumnezeu a gândit să exist. Și nu doar atât. A gândit potențialitățile cu care să mă înzestreze ca eu să exist. Ceea ce mă strivește de-a dreptul este faptul că am fost în Gândul lui Dumnezeu înainte de Creație. Uluitor! Contextul meu de viață nu este aleatoriu, este precis definit (a nu se înțelege destinat). A fi definit nu înseamnă a fi destinat. Destinația ține de contractul meu cu Dumnezeu, este rezolvarea unui parcurs pe care mi-l aleg liber de sarcini în negocierea mea de conștiință cu un Dumnezeu care m-a înzestrat cu un potențial definit. Tema mea este să-mi descopăr potențialul și să-l valorific. În asta stă întreaga Secundă de Sens dintre naștere și moarte (și mă refer, desigur, la moartea trupului doar – întrucât sufletul este „condamnat” la veșnicie).

De fapt Dumnezeu nu-mi dă traseul, îmi dă doar bagajul de potențialități cu care să-mi intuiesc traseul. Este o libertate imensă în toată această lucrare a Dumnezeirii, cu privire la mine. Totuși, am putea spune că suntem îngrădiți de un anume timp în care ne naștem, de lumea în mijlocul căreia a ales Dumnezeu să trăim. Dar nu este deloc așa. Timpul nostru este cea mai bună variantă dintre toate cele pe care le-am fi putut valorifica noi înșine vreodată. În miliardele de variante potențiale pe care le-aș fi putut proba, de așa manieră încât să mi se potrivească măsurii timpului meu de viață, măsurii condițiilor mele de existență, măsurii contextului meu cultural și stadiului civilizațional accesibil mie, Dumnezeu a ales – în mod clar – în favoarea mea! Asta pentru că plecăm de la premisa unui Dumnezeu Bun. Și când spun „a ales în favoarea mea” mă refer la fiecare dintre noi, desigur!

Cu alte cuvinte, Dumnezeu face munca de grădinărit pentru mine: îmi oferă terenul propice, umiditatea necesară încolțirii și odrăslirii naturii mele, îmi oferă Lumina și roua cu care se hrănește pământul rodirii mele. Dar de rodire mă ocup singur. Este efortul meu de a extrage seva puterii și lucrării roadelor în mine. La darurile potențiale cu care mă înzestrează, Dumnezeu are așteptări de la mine. Iar eu răspund acelor așteptări, imprimând vieții mele sensul dorit de Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu mă forțează la asta, biruindu-mi voia liberă, ci pentru că El m-a convins că așa se cuvine! Argumentele Lui sunt la mine. Le simt și lucrez cu ele, acestea fiind funcțiunile mele spirituale și puterea mea de viață și de conștiință.

Cam aceasta ar fi relația de cooperare cu Rostul pe care Dumnezeu mi-l așază în sarcină ca pe un Dar pe care eu mă simt dator să-l valorific, oglindind natura mea creativă în Natura Sa Creativă! Nu este nici un fel de îngrădire a libertății mele de a fi rău sau bun! Este o deschidere de Sens pe care eu, ca o apă curgătoare, aleg să o umplu într-o curgere lină, ca nu cumva să biruiesc hotarele firii mele ce mi s-au pus cu bună chivernisire. Altminteri, aș curge aiurea peste locurile cele fără de rost și fără de menire. Pot să o fac! Dar nu înțeleg de ce ar trebui să o fac. Asta pentru că sunt convins, algebric vorbind, că tot ceea ce imaginez eu că m-ar îngrădi într-un sens sau altul (epoca, contextul de viață, vecinii, prietenii, dușmanii, părinții, frații acestui timp) reprezintă pentru mine combinația perfectă dintre natura potențialului maxim pe care aș putea să-l valorific la măsura mea și împachetările de consecințe care exced voința mea și care au dus la apariția contextului meu de viață.

În concluzie: nu sunt nici destinat și nici predestinat. Am o destinație pe care eu însumi mi-o aleg, intuind corect potențialul de a ajunge acolo, pe baza înzestrării proprii cu care Dumnezeu m-a înzestrat (cu propria Chemare și Menire). De ce nu m-a înzestrat atât cât aș fi gândit eu să o facă? Dintr-un motiv extrem de simplu: pentru că, în preștiința Lui, a cunoscut care este limita de potențial pe care eu aș putea să o valorific optim! Altminteri, Dumnezeu nu irosește orzul pe gâște – vorba românului!

Rețin pentru mine aspectul că sunt co-creator și co-participator la imensa lucrare creativă a lui Dumnezeu! Iar acest fapt se află înscris în Așteptarea lui Dumnezeu de la mine! Faptul că Dumnezeu are așteptări de la noi este diferit de ideea de a ne folosi ca pe un plic pe care să stea scris adresa destinatarului. Nu! Adresa destinatorului o scriu eu cu propriile mâini, și eu sunt chiar cel care duce plicul la destinație. Asta pentru faptul că înțeleg singur că nu poate exista o destinație mai bună decât cea înscrisă în Așteptarea lui Dumnezeu de la mine. Cu alte cuvinte, eu cel care înțeleg faptul că Destinația mea este Cerul, răspund liber faptului de a fi așteptat acolo! Este o chestiune de obraz și de etichetă, dacă vreți! Nu este reacția unui soldățel de jucărie încărcat la cheie, ci alegerea mea liberă și conștientă.

Am ținut să-mi exprim un gând în direcția aceasta, tocmai pentru a nu fi atât de tristă și de nefericită percepția noastră referitoare la Destinație...
​
Atunci când toate încep în cimitir, să zâmbim totuși! De-abia de la cimitir mai departe începe adevărata noastră aventură a cunoașterii din slavă în slavă a tuturor tainelor Dumnezeirii. Avem un Dumnezeu plin de surprize! Dumnezeu este Fascinație! Și ideea de a ne oglindi în El pare o șansă, nu o ambiție a destinului; este un Rost, și nu o golire de rost; are un Sens extrem care ne ține la adăpost față de absurdul  lipsirii de sens.   
 
Iertare pentru lungimea cuvântului!
 
                          Cu stimă,
 
                                                  L.G. 

                     
​                             Dragă N,
 
Visele sunt reverberări, răspunsuri în ecou, ale unor stări care au impresionat „retina” minții. Creierul face propriile sale recapitulări. Este o formă de a trece totul în rutina unei expresii cognitive. Însă visul nu exprimă realitatea, ci felul în care influențăm noi realitatea. 
 
Uneori visele vin de la cel rău, alteori de la firea noastră impregnată cu impresii. Și foarte rar vin de la Dumnezeu, aceasta pentru că în spatele viselor există niște creode (căi, traiectorii sau trasee) care seamănă cu dâra pe care o lasă parcursul unei bile imense, căreia îi dai drumul de pe un deal. Bila aceea, conform legităților care interacționează între ele - asta însemnând conformația dealului și greutatea corpului care se rostogolește - urmează un traseu. Dealul este caracterul nostru, felul nostru de a fi, starea noastră de conștiință sau nivelul nostru comportamental. Dâra este urma care rămâne în sufletul nostru după ce bila, care este evenimentul vieții - oricare ar fi el, se rostogolește. Calea pe care o urmează acea greutate a evenimentului este diferită, pentru că relieful nostru comportamental, sau relieful nostru interior este diferit de cel al altei persoane. Dacă starea noastră de conștiință validează trasee foarte aproape de traseele Conștiinței lui Dumnezeu, suntem compatibili cu viața lui Dumnezeu și atunci evenimentele vieții noastre consună cu acele urme ale lui Dumnezeu care au traversat viața noastră.
 
Îți dau un exemplu. Fiul văduvei din Nain a inviat la atingerea Domnului Hristos de el nu pentru faptul că tânărul ar fi avut nevoie de asta, ci pentru că mama lui nutrea în sufletul ei o durere asemenea durerii Maicii Domnului, când și-a văzut Fiul înălțat pe Cruce. Gestul lui Hristos este în conexiune cu același tip de durere care poate fi în inima propriei Sale Mame. El a făcut asta, gândindu-se și văzând, chiar, cât de mult seamănă durerea acelei mame cu durerea din inima Maicii Sale care îi îmbrățișase picioarele plângând la Cruce. (Atenție – Hristos vedea acest fapt în mod anticipat, pentru că în calitatea Sa de Dumnezeu avea capacitatea de a sesiza ceea ce era dincolo de timp și peste timp). Este vorba aici despre o similaritate de sentimente pe care Hristos o pune în lucrare, o lasă să prindă expresie tocmai prin validarea corespondenței. 
 
Bietul tânăr a înviat atunci în legătură sau în corespondență cu propria Înviere a lui Hristos, întrucât corespondența durerii celor două mame, cea a mamei din Nain și cea a Maicii Domnului, au chemat să se manifeste și să se îngemăneze traseele acelor urme despre care îți spuneam mai sus.
 
Dacă vei căuta în dicționarul explicativ al Limbii Române nu vei găsi cuvântul creodă. Este o chestiune științifică, un termen definit de un cercetător britanic, Conrad Hal Waddington. Întorcându-ne la acele trasee care s-au îngemănat - traseul învierii fiului văduvei din Nain și cel al Învierii lui Hristos - te rog să observi că la Dumnezeu timpul nu este perceput în sensul în care noi îl percepem. Timpul lui Hristos este în afara timpului cronologic - se numește Kairos (adică timp al înveșnicirii). Și tocmai asta face Hristos prin aceste corespondențe: eludează timpul cronologic și ne scoate de sub povara lui, introducându-ne în Timpul Semnificației, sau cel al Înveșnicirii unde semnificațiile vieții noastre ating semnificațiile Vieții lui Hristos.
Practic, tânărul acela a înviat pentru faptul de a fi fost pus în conexiune directă cu Timpul Învierii care izvorăște în Hristos. Exact asta s-a întâmplat și în cazul învierii fiicei lui Iair și în cazul lui Lazăr, și se va întâmpla cu toți aceia care, prin Atitudine Hristică vor semăna - atitudinal - cu Hristos, în bunătate, sfințenie, cumpătare, înțelepciune, viață curată. („Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui cei ce vor auzi vor învia” - este vorba aici despre compatibilitate cu Viața lui Hristos și, dimpotrivă, despre incompatibilitate).
Intrarea în câmpul înflorit al Rugăciunii, adică în acel Timp al Semnificației, este o formă de a ne ancora în Viața Domnului Hristos - care preschimbă natura noastră întreagă, unind sufletul și trupul dincolo de hotarele morții, prin Înviere. În această perspectivă spune Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic!”. 
 
Și cine l-a pus pe acel tânăr în conexiune directă cu Timpul Învierii lui Hristos? Știi cine? Durerea propriei mame care își vedea fiul pe patul morții. O durere care era îngemănată cu durerea Maicii Domnului de mai apoi. Una asemenea. Este o anume consonantică aici. Acea durere de mamă - și, în general durerile care produc compasiune - cheamă ca acest tip de compasiune să se manifeste în îngemănare cu stări asemenea. Dacă tu te rogi, și în același timp - cu aceeași intensitate - se roagă altcineva pentru tine, traseele voastre, ale celor ce vă rugați, se îngemănează cu Rugăciunea lui Iisus pentru lume. 
 
Modalitatea cea mai simplă de a purta „greutatea” aceea care curge de pe deal (dealul caracterului nostru deformat) la vale - despre care îți spuneam la început - și care lasă dâre în conștiința ta, este să recuperezi mai întâi în inimă rugăciunea rostită de Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos - rugăciunea simplă «Tatăl nostru», pe care El a rostit-o cel dintâi. În momentul acela traseele tale de conștiință se unesc cu traseul rostului înveșnicirii care se poartă spre lume dinspre Viața lui Hristos spre viețile noastre. Este modalitatea noastră de a ne îmbrăca cu Hristos, pentru a izbuti mai departe. Rugăciunea este esențială pentru viața noastră a fiecăruia. Este forma de altoire a existenței noastre în existența lui Dumnezeu însuși.
 
Hristos zice în legătură cu asta: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele! Fără Mine nu puteți face nimic. Rămâneți în dragostea Mea!” Este important să înțelegi de ce ne rugăm de fapt. Și cum!? În rugăciune nu spunem multe ca păgânii care cred că rugăciunea stă în mulțimea vorbelor.
 
Rugăciunea este un clocot al inimii îndreptat către Dumnezeu. Este precum o cascadă care curge în Sus. După ce rostim rugăciunile începătoare care ne introduc pe „traseu”, lăsăm inima în palmele lui Dumnezeu. Unii se regăsesc citind Psalmi (catisme), alții Paraclisul Maicii Domnului, alții diverse Acatiste. Sunt foarte potrivite, mai ales atunci când suntem foarte necăjiți. Rostind rugăciuni care au fost alcătuite de sfinți, parcurgem împreună cu sfinții aceleași stări duhovnicești. Există, însă, și propria rugăciune. Un gând de preamărire și de adorare îndreptat către Dumnezeu, așezat în inima lui Dumnezeu.
 
Nu-i spunem lui Dumnezeu ceva ce El nu ar putea ști mai dinainte. Îi spunem doar că ne pasă despre ceea ce El știe despre noi. Eventual, ne mărturisim neputințele, faptul că nu am fost după voia Lui; regretăm anumite lucruri și I le încredințăm Lui. Cam ăsta ar fi mecanismul rugăciunii.
 
Și trebuie să statornicim în inima noastră gândul de mulțumire și sentimentul de recunoștință și de preamărire. Cererea noastră, dacă consună cu voia lui Dumnezeu, este de prisos. De aceea, în legătură cu oricare dintre acele cereri probate ca venind spre Dumnezeu Tatăl în numele Fiului,  vom spune doar atât: „Fie voia Ta, Doamne!”.
 
Uite un exemplu de cerere, o cerere simplă: ”Domne, știu că voia Ta cu mine este o dorire desăvârșită! Știu că mă ocrotești și că în tot chipul dorești să înțeleg voia Ta. Ajută-mă să mă ridic la măsura Așteptărilor Tale cu privire la Viața Mea!”. Dar gândul acesta îl împărtășești lui Dumnezeu după ce mai înainte I-ai așezat în rugăciunea sufletului tău pe toți cei dragi, și pe toți cei ce nu îți sunt dragi, cu același gând - egal. La urma tuturor te pui pe tine. Și mulțumești, mulțumești, mulțumești. Sunt o mie de motive să mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ești: începând cu mulțumirea pentru lumina ochilor, și sfârșind cu străluminarea de Duh a ultimului gând frumos pe care îl poți nutri pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. 
 
Vreau să te rog să transferi centrul de greutate al existenței tale către ceea ce, îndeobște numim «rugăciune». Dar rugăciunea înțeleasă întâi și întâi ca Atitudine de Viață și ca Timp al Semnificației. Atunci când atitudinea ta de viață este umplută cu sensul prezenței lui Dumnezeu, simți că nu te mai poate clătina nimic. Iar acest gen de Atitudine este în sine o Rugăciune care se rostește singură pe sine, o formă de manifestare a sufletului. Practic Sufletul - dacă este așezat în atitudinea prezenței Cerului în viața ta - se roagă singur. Inima se roagă singură. În Cântarea Cântărilor zice undeva: „eu dorm, dar inima-mi veghează!” Ceea ce înseamnă că inima noastră priveghează, adică se roagă singură, chiar și atunci când dormi. Dacă te culci cu gândul așezat în palmele lui Dumnezeu, nu te mai clatină niciun vis venit de pe aiurea. Nu te mai doare nimic. Nu te mai frământă nimic. Și dai loc trupului spre odihnă. Pentru că odihna nu este doar „stare de somn”, ci este și „stare de tihnă” adică de mulțumire de sine. Dai tihnă sufletului să-și înnoiască puterile. Este forma cea mai frumoasă de a ne însănătoși sufletul.     
 
Ideea de a merge la psiholog nu este rea. Depinde foarte tare peste ce fel de psiholog dai. Este esențial ca omul acela să fie un om al lui Dumnezeu, pentru că altfel te amprentează cu deprinderi, gânduri și stări care ar putea să-ți cauzeze. Ia ceea ce crezi că este bun și transformă totul în favoarea vieții tale spirituale. O albină cercetează 10.000 de flori pentru a scoate de la ele o lacrimă de miere. Imaginează-ți că are simțul orientării și știe exact ce flori au polenul acela pe care ele să-l poată valorifica cum se cuvine. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă tinerii să facă același lucru: să fie ca albinele. Nu precum păienjenii care întind curse și acaparează viețile celorlalți și îi parazitează pe cei care depun strădania vieții. Îi îndeamnă, adică, să culeagă polenul cunoașterii din toate cărțile posibile, dar să aleagă polenul cel bun din care se face miere și nu venin. Prin aceasta se deosebește albina de muscă: prima știe să facă miere, cealaltă nu poate lăsa altceva în urma ei decât mizerie, atrasă fiind de miasme. 
 
Dacă trăiești frumos, ca un om spiritual, cu grijă pentru viața sufletului, dacă dai vieții tale tihnă și inimii dor după Dumnezeu, nu ai a te teme de nimic. Dumnezeu luminează viața ta pentru că ai ieșit din umbra miasmei în Lumină. Stai în Lumină pur și simplu, adică rămâi curat - pentru că și asta este o formă de Rugăciune. Vorbesc, desigur, despre Lumina spirituală a descoperirii tainelor Dumnezeiești în tine.
 
                     Bucurie!
 
                                                                    L.G.