Copacul Alb

Visul a înnoptat la hotarele înserării. Crângul înflorit al surâsului ascunde cele multe poveri ale timpului. Clipocitul mărunt al secundelor poartă dincolo de înțelegere destăinuirile trecerii. Privirile limpezi așteaptă zborul în sus... Gândurile tac în așteptare.

Sunt fără de grijă pentru suspinele cele care de-acum nu mai au loc în lumină. E-aproape de zori. Aștept ca Ziua să-și dezvăluie pragul frumos cotropit de cascade.

Apele chemării risipesc calea. Mijesc culorile dimineții deodată cu tremurul florilor în care călătoresc miresme!

Aripile dorului își fac loc în azur. Uimirile umplu seninul. Mă port pe deasupra apelor și printre ape. Frunzișul umbrește durerea care se mistuie în lumină. Așteptarea, ca o adăstare de vis, se spulberă și ea   de-acum, descoperind înaltul bunătății ce va să fie.

E lumină. Și roua iertării sparge în petale albe cernerea din luminișul deschis al șoaptelor.

Plutesc cu noianul de amintiri în luntrea frumoasă a zborului. Apele tac. În crâng unduirea ierbii adulmecă adierile înverzitei cărări.  De-aici mai departe este tărâmul fără de moarte al uitării oricărei dureri.

Lunec pe potecile dorului. E o zare de vis dincolo de începuturile Zilei celei fără de noapte. Mă port în legănușul zborului. Peste copacii presărați în culori, răsare suișul diafan al mirării.

În față Muntele de Lumină. Înapoia mea zorii. Din depărtări curge în sus o împletire de culori care așază între pământ și genune legământul strălucirii de curcubeu. Cerul Alb scaldă sufletele înfiorate de dor.

Mă retrag în vis pentru a scoate de-acolo petale. Văile visului meu sunt presărate în alb. Muntele mă străjuiește alături. Dincolo de orice răspuns mă pierd în zăpezile imaculatei solii a iubirii. Copacii povârniți în greutatea ramului înzăpezit de așteptare țin răsfirarea scânteietoare, diafană, să nu se prăvale spre mine.

Ne îmbrăcăm în copaci albi așa precum vedem că se îmbracă aici îngerii. Acum știu că îngerii din Cer se îmbracă în copaci albi. Fiecare, la rândul său, este un copac alb-argintiu. Gândurile sunt ramuri albe crescute către Susul zăpezii. Pătrunderea gândului deschide roiuri de lumină care împresoară poalele veșniciei în adâncul dorului.

Totul curge, acoperind noianul de căderi și de măriri până la clipa în care crugul Luminii se umple de înfloriri și puteri. Petalele mele curg spre inima cea de Sus pe care o aud acum bătând atât de aproape.

Mă trezește visul, el însuși un susur lin al râului de Lumină ce curge la picioarele mele. Pe latura lui de miazăzi poienile albe sorb viața Luminii. Sunt un copac împodobit în petalele florilor, la malul cel de Sus de la izvoarele apelor. Văd limpede temeiurile lumii și rosturile și tainele trecerii.

Aștept! Mi-e dor și mi-e bine!

Treptele curg în cascade. Pe râu vin florile cele din vis. Șuvoiul de ape spală cărarea. Susurul apei risipește uitarea. Am fruntea plecată în Lumină. Mă îmbrac în puterea de Sus a Cerului.

Aici mi-e bine! E totul neînchipuit de bine!
​
 
                      12 Mai 2020                                                                                                                                                                                        LG

---