​        Ajuns-am capătul dintâi al începuturilor! De-acum zăresc cum, tăinuit, mijeşte scânteia gândului a toată cuprinderea … Aprinsele raţiuni ale lucrurilor străjuiesc hotarele vremii. Depărtările dezvelesc orizontul curb, arătând în aceeaşi palmă a lui Dumnezeu locul de dincolo şi, asemenea, locul cel de dincoace de timp !
        Forma oricărei definiţii restituie cursa prelungă a necuprinderii. Spaţiile înfrunzesc, lăsând la iveală în aşteptare alte mulţimi înflorind. Valuri apar; în ele însele se închid şi-apoi se desprind. Înlăuntrul darurilor de sus fiecare strop de lucire stăvileşte memoria planului acestei frumoase dureri. Culorile aripilor tăriei se strâng în buchete şi ramuri. Sensurile ţes colbul zidirii! Râuri de foc se-amestecă în geamătul cerului. Se-aude strigătul solemn al primei aduceri pe lume!
        Stelele mici şi mari se smulg din orbire. Pulberea lor târăşte deodată cu ele un tunet aprins ca un ocean întins, plin de sori. Fiecare aprindere are un vuiet, fiecare fir de praf… un întreg curs al prefacerii. Învăluit în veacuri, nesfârşitul se întoarce ca o cochilie din propria umplere. Marginile fierb! Liniile învolburează cascade… Revărsatul zorilor dintru început lasă sclipirile să se atingă, mărturisindu-şi unele altora taine. Rămân în cale, pe totdeauna, nedesluşite vestiri şi urmele paşilor lui Dumnezeu prin Cer. E limpede: toate minunile acestea au rosturi şi – fără dubiu – au toate răstimp spre a fi înţelese.
          Împărţite rotund, căile vârtejului îşi arată intrarea spre ele. Luminătorii dau chip aşezărilor. Cele zidite se văd – sursa acestui miracol născând are limbajul Luminii! Poruncile facerii curg precum lanţurile ancorelor în mare; legăturile lor acoperă până spre margini abisul și sângele lumii.
        Cuvântul cel dintâi strămută din ferecatele adâncuri Gândul spre chipul înstelatelor necuprinderi. Frământări de foc pârguiesc pâinea hranei noastre celei de aici. Potecile ascund mersul nostru mărunt, al pruncilor pierduţi pe stropul de glod pribeag în înalturi.
        Deasupra celor aşezate peste tărie se văd corturi – sălăşluite zidiri pline de oameni şi de îngeri şi de feţi frumoşi; În fiecare dintre-aceştia, la rându-le, s-aşează Veacul cel de peste Veac în care toate cele rostuite pe mii şi mii de ani apar ca un iureş de-o clipă, ţâşnind din inima lui Dumnezeu. Un fluviu limpede al dragostei cu care a risipit El atât dor, spre tine cel pururea mic, ca să te urce-n Cer.

Întâi trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor! (II Petru 3,3)
“Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită.  (II Petru 2,1-2)
​
​Între diversiunile de toată ziua cu care sunt siliţi a se confrunta iubitorii dramaturgiei contemporane iată încă o provocare menită să oripileze pentru posteritate bunul simţ românesc şi creştinesc. Este vorba despre piesa de teatru “Evangheliştii” scrisă de Alina Mungiu Pippidi, o piesă pusă în scenă, în premieră pentru România, sâmbăta, 3 decembrie 2006, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, în regia directorului ateneului, regizorul Benoit Vitse, scenografia şi costumele fiind realizate de Gelu Râşcă. Piesa “Evangheliştii”, publicată în volumul “Après la censure”, la Editura Unitext, Bucureşti, în 1993, a fost tradusă şi publicată anii trecuţi de Modern International Drama din New York şi montată în Ungaria. Pentru cei interesaţi amintim că titlul lucrării cu pricina poate fi găsit în fişierul Bibliotecii Centrale Bucureşti la cota II 308325, însă există alături specificaţia “nici un exemplar disponibil”, ceea ce mă duce la concluzia că ar fi fost retrasă de la sală.