"Evangheliştii" Pippidei

Întâi trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor! (II Petru 3,3)
“Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită.  (II Petru 2,1-2)
​
​Între diversiunile de toată ziua cu care sunt siliţi a se confrunta iubitorii dramaturgiei contemporane iată încă o provocare menită să oripileze pentru posteritate bunul simţ românesc şi creştinesc. Este vorba despre piesa de teatru “Evangheliştii” scrisă de Alina Mungiu Pippidi, o piesă pusă în scenă, în premieră pentru România, sâmbăta, 3 decembrie 2006, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, în regia directorului ateneului, regizorul Benoit Vitse, scenografia şi costumele fiind realizate de Gelu Râşcă. Piesa “Evangheliştii”, publicată în volumul “Après la censure”, la Editura Unitext, Bucureşti, în 1993, a fost tradusă şi publicată anii trecuţi de Modern International Drama din New York şi montată în Ungaria. Pentru cei interesaţi amintim că titlul lucrării cu pricina poate fi găsit în fişierul Bibliotecii Centrale Bucureşti la cota II 308325, însă există alături specificaţia “nici un exemplar disponibil”, ceea ce mă duce la concluzia că ar fi fost retrasă de la sală.

---

​Demersul publicării acesteia a survenit îndată ce fusese desemnată de către juriul Galei UNITER drept “cea mai bună piesă românească” a anului 1992. Pentru subiectul extrem de controversat, unele teatre din lume au evitat proiectul. La noi în ţară încercările de montare a piesei au eşuat tocmai din pricina vulgarităţii scenelor care l-ar fi avut ca protagonist pe însuşi Mântuitorul Hristos. Dintre cei ce au dorit să pună în scenă piesa amintesc aici pe regizorii români Mihai Lungeanu şi Andrei Şerban. Până în sfârşit aceştia însă au avut demnitatea şi înţelepciunea să se oprească la timp. Temerile de Dumnezeu încet, încet, s-au risipit şi iată-ne astăzi dezbătând chestiunea “post factum” fără putinţa de a mai schimba ceva în conştiinţa oamenilor care deja s-au vătămat sufleteşte văzând-o.
​
În urma oribilului demers Benoit Vitse, regizorul piesei explică: “Ce m-a hotărât să o montez a fost descoperirea “Evangheliştilor” în culegerea de teatru în limba franceză “Après la censure” a editurii Unitext. Deci, suntem după cenzură. (…) “Evangheliştii” este un spectacol al libertăţii – religioasă, politică, sexuală. În seara aceasta nu am avut nici un fel de contestaţii. Cei care au contestat-o sunt cei care nu au văzut piesa. Am ales actori tineri. Câţiva actori consacraţi au refuzat rolurile din motive religioase”.

Ambiţia profesională a regizorului, care transpare în aceste câteva propoziţii, să zicem că ar putea fi scuzată de infantilismul cu care îşi întemeiază argumentaţia: anume fascinaţia sa de a fi descoperit un text din dramaturgia românească într-o culegere de limbă franceză, iar în planul secund ideea de libertate religioasă, politică şi sexuală (!!!). Dacă vă veţi strădui a înţelege raţiunea interzicerii accesului în sala de spectacol a copiilor şi tinerilor sub 16 ani, cred că veţi reuşi să anticipaţi ce anume ar putea să însemne în opinia regizorului acest – tot mai uzitat slogan – “jos cenzura” chiar şi fără să fi participat la supliciul de a fi vizionat piesa. Ceea ce nu poate fi scuzat sub nici o formă este însă deturnarea Adevărului biblic, nesocotirea propovăduirii apostolice, batjocorirea vieţii pământeşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, terfelirea celor mai sfinte idealuri şi învăţături creştine, iar această cumplită osândă planează desigur asupra autoarei.

Piesa se centrează oarecum pe ideea că Pavel (Sfântul Apostol Pavel), înfăţişat de Pipidi ca un om animat de dorinta de putere, ca un lider al unei “secte” ce vrea să domine păgânismul, ar fi comandat filosofului Cherintos (personaj fictiv – profesor în timpul guvernării romane într-o falimentară academie grecească din Asia Mică) şi discipolilor acestuia – Ioan, Luca, Marcu si Matei – să scrie în patru variante povestea “plăsmuită” a unui profet evreu, care ar fi schimbat din temelii religia timpului său. Aceştia ar fi avut misiunea de a-l zugrăvi pe Hristos exact aşa cum ştim noi creştinii că este zugrăvit Domnul Hristos în Sfintele Evanghelii: Fiu al lui Dumnezeu răstignit pentru păcatele lumii şi înviat întru slavă. Cherintos si cei patru evanghelişti acceptă să scrie “povestea” lui Pavel contra cost, pentru a scăpa în felul acesta academia de faliment.

Autoarea ridiculizează întreaga istorie a mântuirii şi schimbă voit întreaga logică a textului scripturistic dorind a obţine efecte cvasi-artistice tocmai prin falsa demonstraţie “literară” că Pavel ar fi artizanul “plăsmuirilor evanghelice” despre Hristos. “Realitatea” pusă în scenă de Pippidi ar fi aceasta: Iisus Hristos n-ar avea legătură cu nimic din ceea ce relatează evangheliştii. El ar fi fost un profet-povestitor şters, care ar fi inspirat pe Pavel să născocească tot ceea ce a ajuns până la noi ca adevăr religios. Hristos nu ar fi avut absolut nici un atribut care să îl consacre drept Fiu al lui Dumnezeu (ar fi fost lipsit întrutotul de puterea de a face minuni); în locul Său ar fi murit de fapt Baraba; la Cina cea de Taină ar fi participat inclusiv Maria Magdalena – o idee sionistă mai veche, o temă scandaloasă – care apare perfid în articularea piesei atunci când Elena, iubita lui Cherintos, intră în rolul Mariei Magdalena care, în viziunea Alinei Mungiu Pippidi, încearcă o relaţie amoroasă chiar cu Iisus. Scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus are o încărcătură erotică apăsata, despre care “ruşine este a şi grăi”. Piesa se încheie cu Cina cea de Taina şi nu cu răstignirea şi învierea Domnului. Apostolii mor otrăviţi de Pavel care, înainte de căderea cortinei, îl înjunghie pe Iisus Hristos. Toată această mascaradă se petrece tocmai pentru a fi păzit peste timp “secretul” lui Pavel, că de fapt Hristos, aşa cum îl cunoaştem noi din Evanghelii, nu ar fi existat niciodată.

Mântuitorul nostru Hristos arătat aici ca un om fără personalitate, un pretext pentru o mare farsă religioasă, un profet secundar supus de altfel manipulării şi apetenţei sexuale; Sfântul Apostol Pavel – un farsor şi un ucigaş, evangheliştii – nişte impostori plătiţi să scrie la comandă poveşti; acesta este tabloul pe care ni-l propune distinsa doamnă Alina Mungiu Pippidi al cărei nume rog stihiile lumii să-l uite pe vecie. Şi precum vrăşmaşul cel de demult şi diavolul nu a căzut singur din slava bunătăţilor cereşti, ci asemenea lui s-au făcut toţi cei căzuţi, tot astfel această femeie îi duce cu sine în lepădarea de Dumnezeu pe toţi cei ce cu nesocotinţă i-au întrupat opera într-o ruşinoasă distribuţie gândită de nefericitul Benoit Vitse: George Şfaiţer, Genovel Alexa, Dumitru Rusu, Theodor Ivan, Ovidiu Ivan, Nicoleta Ciobanu, Matei Bogdan, Cosmin Maxim, Emanuel Florentin, Augustina Bădărău, Lorena Condrut, Ştefania Matei, Andrei Onofrei, Bogdan Matcăbojă, Bogdan Baltă.

Aflând cu durere şi consternare despre scenariul pe care ni-l înfăţişează această femeie-iudă a timpului nostru, despre care o anumită publicaţie (Tricolorul) scria îndată după premieră că ar fi – citez – “furajată” cu fonduri Sörös şi Freedom House, mi se întunecă cerul dinaintea ochilor şi gândul se sperie – vorba celor de demult.

Am căutat cu de-amănuntul să înţeleg cine stă în spatele întregii lucrări. N-am aflat. Vă mărturisesc însă că reaua credinţă şi sminteala în care a târât pe mulţi spre pieire această făptură nefericită şi chinuită nu mă lasă să mă gândesc anume decât la felul în care a murit Irod ce Mare prigonitorul pruncului Iisus. Se spune că acela ne-mai suferind viermii din piele şi bubele şi mulţimea puroiului ce-i ieşea din trup poruncise slujitorilor să-i aşeze peste răni carne proaspătă de viţel, ca ieşind vietăţile lacome viermuitoare din trupul sau cel putred de viu să intre în carnea proaspătă ostoindu-i astfel durerea.

Cine poate pricepe riscurile “pe termen lung” ale unei astfel de scrieri? Încotro să iasă viermii cei neadormiţi ai pustiei sufletului unui om care ajunge în măsura decăzută din har de a scrie astfel de blestemăţii despre Fiul lui Dumnezeu? Greu lucru a vorbi despre toate acestea! Greu este a judeca, dar mai greu a vindeca!

Ca şi creştin, dar mai cu seamă ca preot, mă doare sufletul să aflu că acest organism, UNITER, care a şi premiat piesa în 1992, are în prima linie a colaboratorilor o prestigioasă instituţie de rosturile căreia atârnă însăşi rosturile Bisericii. Este vorba despre Ministerul Culturii şi Cultelor. Apoi nu este greu de văzut că, iată, Ministerul acesta girează (a se citi sponsorizează) activităţi, manifestări, premii pe care UNITER le hotărăşte şi le “dăruieşte”. Poate ar fi edificator să amintim aici şi alte titluri de piese pe care UNITER le-a premiat ca pe cele mai bune piese ale anului:

în 1998 “Noe care ne străbate memoria e o femeie” de Ion Mircea; 
în 1999 “Apocalipsa gonflabilă” de Saviana Stănescu; 
în 2002 “Tatăl nostru care eşti în supermarket” de Petre Barbu; 
în 2004 “Viaţa mea sexuală” de Cornel George Popa.

Am să trec peste orice comentariu lăsându-vă să reflectaţi singuri asupra potenţialelor motivaţii şi implicaţii sau semnificaţii culturale ale acestor titluri… Să ne întoarcem însă la problema noastră!

Blasfemia “Evangheliştii” trece în ochii juriului Galei Premiilor UNITER din 1992, drept un “proiect de resuscitare a dramaturgiei româneşti”. Autoarea, căreia promit să nu-i mai rostesc numele încă, construită în ochii unei critici teatrale autorizate drept “o transparenţă născută din necesităţile pieţei”, face prin această piruetă tematică “saltul mortal” de la medicul abandonat ori analistul politic de o drastică intuiţie, către o zonă a dramaturgiei în care îşi camuflează erorile sclipitoare şi inhibiţiile religios-exotice lăsând în urmă aparenţa genialităţii. În schimbul părerilor de rău cu care s-ar fi cuvenit să oblojească durerea acestui demers, “eminenţa” sa nu ratează a-şi compensa spaţiul de analiză. Să-i ascultăm cu fascinată obstinaţie “divinele” producte:

“Izolate sub comunism, bisericile din România par să fi rămas mult în urma democraţiei. Ideea ca Evanghelia trebuie interpretată alegoric, nu literal, aparţine Sfântului Toma din Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia trebuie citită şi interpretată critic şi există o distinsă tradiţie intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine a citit “Evangheliştii” şi nu s-a luat după zvonuri tabloide nu poate crede că piesa îl ridiculizează pe Iisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e acceptabil pentru biserică cu textul lui despre Apostolul Pavel, daca “Idiotul” lui Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Iisus, atunci şi piesa mea e acceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gândire şi sunt dispusă să îl plătesc. E cu totul inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să ne mai spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Montarea lui Benoit Vitse e un exerciţiu de exorcism. Putem scăpa de acest tradiţionalism retrograd care s-a ridicat cu totul neaşteptat la noi dupa 1989? Suntem singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, hai să ne străduim şi noi. Discuţia e cam absurdă… seamănă periculos cu genul de discuţii dintre clericii şi intelectualii arabi occidentalizaţi de azi. Ar trebui să fim peste nivelul ăsta…”.

---

E revoltător cu câtă uşurinţă poate arunca făptura în cauză, în seama unor Biserici “fundamentalist-retrograde”, lipsa de înţelegere a sensurilor “profunde” pe care le incumbă opera sa. Şi ce-ar mai fi de răspuns?! Ar fi să zicem oare:

– “Mulţumim de mustrare cucoană! Vă rugăm să ne scuzaţi, dacă n-am înţeles noi bine ce anume făcea pe scenă protagonista spălării picioarelor când îşi caricaturiza prezenţa între picioarele celuilalt actor. De bună seamă că am aşteptat atâta vreme “exorcizările” lui Benoit Vitse ca să ne scoată şi pe noi cineva din această alegorică pudoare şi din ignoranţă, să ne proiecteze şi pe noi cineva în modernitate, să înţelegem şi noi o dată că de fapt religia noastră e o farsă, să fim şi noi ca bulgarii, moderni, să ne străduim şi noi… Altfel, sigur că da, e “inacceptabil” să nu vă lăsăm să-L batjocoriţi pe Dumnezeu! Batjocoriţi-L! Că doar n-o faceţi pe bani! Sau poate că pe bani, dar ce ne priveşte?!”.

Asta aţi vrea să auziţi?! Eu nu cred! Nu cred că un om – şi nu vorbesc aici de creştini neapărat – un om cu minim bun simţ şi omenie în oase ar putea rămâne nepăsător la oroarea la care “modernitatea” şi “alegorismul” acestei doamne ne cheamă. Fundamentalism înseamnă linşaj! Faptul că românii sunt cuminţi şi nu sunt nici pe departe aşa cum îi zugrăveşte domnia sa în batjocură, este demonstrat chiar de libertatea fizică pe care o foloseşte spre a da astfel de declaraţii de presă. A fi creştin nu înseamnă a înghiţi cu de-a sila prostia deghizată în elitism şi eresul mascat sub faldurile “artei”, doar de dragul de a arăta condescendenţă. A tolera ca Dumnezeu să fie batjocorit public în numele democraţiei, modernităţii şi al libertăţii de expresie este o complicitate inacceptabilă. Inacceptabil este anume faptul că cineva se poate folosi de numele lui Dumnezeu şi de autoritatea Sfinţilor pentru a întoarce pe dos tot edificiul credinţei, pentru a ofensa mărturia celor care au murit peste veac cu numele Domnului pe buze întru mărturisirea inimii. Acesta vi se pare a fi cumva fundamentalism? Fundamentalism înseamnă tocmai a ucide şi nu a te lăsa pe tine în mâinile ucigaşilor, aşa cum au făcut-o mii şi mii de martiri pentru Hristos. Martirii au preferat moartea, unei ruşinoase şi nesocotite abjurări şi tăgăduiri a adevărului. Doamna în cauză, după cum se vede, nu pridideşte însă a irosi nume şi numiri de tot felul pentru “a lua faţa” audienţei în speranţa unei expieri rezonabile. În fond acestea rămân doar nişte cuvinte zăngănitore, neputincioase a mai schimba ceva din cele ce s-au spus şi s-au scris. Dincolo de acestea nici umbră de regret şi pocăinţă şi peste toate alambicurile şi fandările politico-eclectico-religioase rămâne în tăcere o răbdătoare sentinţă rostită parcă pe aceeaşi limbă a blasfemiei: “Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gândire şi sunt dispusă să îl plătesc!”. Se pare totuşi că uneori libertatea de gândire ne joacă feste! Iar preţul… poate fi tot atât de scump precum veşnicia însăşi!

Pentru oamenii serioşi şi responsabili vă rog să-mi permiteţi a pune aici mărturia unui creştin ortodox de a cărui autoritate civică şi religioasă nu se mai îndoieşte nimeni, Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici: “Orice om care are o cultură creştină consideră această piesă o ruşine. Eu cred că un astfel de spectacol nu ar trebui să se joace”.

Mai puţin tranşant, oarecum căldicel, prudent, dar şi complicitar, mi s-a părut glasul al unei autorităţi despre care cu durere am amintit mai devreme. Este vorba despre poziţia ministrului culturii şi cultelor, dl. Adrian Iorgulescu: “Nu am văzut piesa şi nu mă pot pronunţa în legătură cu acest text. Cred că un autor are dreptul să aibă puncte de vedere. Dacă excede de la vederile bisericii nu este decât, iarăşi, problema autorului, care şi-a asumat acest lucru. Cred, că din moment ce piesa a fost premiată de UNITER, este una de valoare”. (???)

În acelaşi spirit al prudenţei Părintele Constantin Stoica de la Biroul de presă al BOR adaugă: “Creştinii au suficient discernământ pentru a înţelege despre ce e vorba. Nu vrem o dispută. Sunt încrezător în discernământul creştinilor ortodocşi şi romano-catolici”. Am citat şi această din urmă luare de cuvânt tocmai pentru a sublinia cum se cuvine faptul că nu întrevăd în cele spuse aici, cu nici un chip, vreo dovadă de fundamentalism creştin care să reclame un efort de “exorcizare” din partea cuiva. Şi pentru că nu se cuvine a vorbi în lipsă, haideţi acum să-l lăsăm chiar pe Marele Pavel, incriminat în “Evangheliştii” pentru că ar fi deturnat adevărul, să se apere!
Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre Hristos, despre sine şi despre mascarada din “Evangheliştii”:

“După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate, şi prin care a făcut şi veacurile. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit prin El însuşi curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte. Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut; şi iarăşi: Eu Îi voi fi Lui Tată şi El îmi va fi Mie Fiu?”. (Evrei 1, 1-5).

“Pentru aceasta se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem! Căci, dacă s-a adeverit cuvântul primit prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o? Împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după a Sa voinţă?” (Evrei 2, 1-4)

“Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3, 1).

“Căci orice casă e zidită de către cineva, iar ziditorul a toate este Dumnezeu” (Evrei 3, 4).

“Iar Hristos a fost credincios Fiu peste casa Sa (a lui Dumnezeu)” (Evrei 3, 6).

“Precum zice Duhul Sfânt: Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie, unde M-au ispitit părinţii voştri, M-au încercat, şi au văzut faptele Mele, timp de patruzeci de ani. De aceea M-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: “Pururi ei rătăcesc cu inima, şi căile Mele nu le-au cunoscut, Că M-am jurat în mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea!” (Evrei 3, 7-11).

“Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor neascultători? Vedem dar că (aceia) n-au putut să intre (în ţara făgăduinţei) din pricina necredinţei lor” (Evrei 3, 18-19).

“Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum a zis (…): “Dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre!” (Evrei 4, 3, 7).

“Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să poată suferi cu noi în slăbiciunile (păcatelor) noastre, ci afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-16).

“Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat din darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat din cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei, 6, 4-6).

Căci nu mai poate fi (pentru aceştia) “decât o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici. Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului. Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti” Şi iarăşi: “Domnul va judeca pe poporul Său!”.

                 Înfricoşător lucru este să cădem în Mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10, 27-31).

---

​Acestea toate vin întru apărarea adevărului. Mai sunt şi alte multe mărturii. Am să mă opresc însă la încă una singură pe care Sfântul Apostol Pavel o aduce în atenţie lui Timotei, ucenicului Său: “Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Căci va veni o vreme când (oamenii) nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme. Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (II Timotei 4, 2-5).

Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvântează, luminează faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Amin.

---