Creștinismul nu este o „Religie a Cărții”, precum iudaismul și islamismul, ci este o Religie a Sensului Vieții. Hristos a întrupat un Mod de Viață. A trăi în perspectiva Vieții lui Hristos înseamnă a trăi Starea de Jertfă a lui Hristos, adică Dedicarea. Biserica se distinge de oricare grup asociativ (precum organizațiile, asociațiile, denominațiile de orice fel) printr-o calitate intima, unică: capacitatea de a converti esența realității spirituale la dimensiunea unui limbaj cultual-imagistic care dă expresie vie prezenței lui Hristos în mijlocul comunității euharistice. Biserica reconstituie și actualizează astfel, în chip intim, starea de revelare continuă a Mântuitorului Hristos în istorie și face ca istoria Sa să fie una accesibilă fiecărei generații de pe pământ. Noi nu trăim taina unui Hristos absent, care ar urma să revină, ci pe cea a unui Hristos prezent, care își împărtășește bogăția de har în iubirea desăvârșită a Tatălui și sub adumbrirea Duhului Sfânt. Cuvântul liturgic „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” reprezintă împlinirea de sens cu care umplem intervalul propriei istorii personale și comunionale în parcursul mântuirii.

Tipologia fizic-obiectiv-tactilă de cortex drept (forma de normalitate):
 
Comportamentul mistic-tactil. 
Este mișcat de energii care curg interior și-i inundă întreaga existență. Încearcă să dea definiții lumii înconjurătoare folosind simțurile ca instrumente de relevare. Atinge rosturile lucrurilor cu finețe și cu o eternă vibrație. Crede că lumea este făcută din lumina taborică a începuturilor. Asemenea crede că ființa sa este un trup de lumină care se plinește pe sine prin relația subtilă care îl conectează la celelalte lumini. Absoarbe sensuri din orice prezență. Se roagă cu mâinile, atinge în eter taine numai de el știute. Îi place să valseze, să cânte, să-și umple ochii de culori și auzul de armonii. Este un artist al sunetelor, al formelor, al culorilor și al expresiei trupului: este muzician, pictor, sculptor, dansator; Are o imperturbabilă grație! E pedant, onest, orientat cu grijă spre relevanța detaliilor. În registrul acestei tipologii se află maeștrii iconari și taumaturgii.   
 
 
Tipologia fizic-obiectiv-tactilă de cortex stâng (forma patologică):
 
Comportamentul fetișist. 
Are simțul proprietății. Este un arghirofil înnebunit de dorința de a atinge bancnotele, aurul, argintul, pietrele scumpe. Viața sa se rezumă la „a avea” sau „a nu avea”.  Îi place să domine prin a-și face simțită prezența la modul extrem de presant. Este primul care întinde mâna spre celălalt pentru a-și da salutul și nu se sfiește să-și ia superiorul de umeri sau de braț pentru a-l convinge că și-a făcut apariția în decorul acestuia. Dominant, tupeist, nonconformist, arivist, cleptoman. Mizează pe propria imagine încercând o pedanterie ieftină, ușor bădărană. Poartă amulete, cruciulițe, talismane, brățări și lanțuri ostentative; crede în zodii, soartă și noroc. Este de o superstițiozitate tactilă – considerând că trebuie să poarte cu sine totdeauna un obiect, sau o categorie de obiecte pentru a-i fi asigurat succesul. Îi place să-și mângâie lucrurile, hainele, blănurile, mașina, recuzita casnică sau de serviciu, ca și cum și-ar lua adio pentru totdeauna de la lucrurile pe care s-a obișnuit să le însuflețească totdeauna cu bogata sa imaginație obiectuală. E în stare, în situații limită, să aleagă să salveze lucruri în defavoarea făpturilor vii, chiar în defavoarea oamenilor. Se înconjoară de nimicuri. Forma clinică a acestui comportament este tulburarea obsesiv-compulsivă legată de acumularea de bunuri, sau anxietatea ritualică, fetișistă.    
 
 
Tipologia contemplativ-vizuală de cortex drept (forma de normalitate):
 
Comportamentul portant-spiritual. 
Tipul astenicului luminos. Temperament ascetic, interiorizat, desprins de interesul pentru imagistica lumii înconjurătoare. Vede lumea în rațiunile ei ultime, în sensuri și rosturi. Se descoperă pe sine în modestie, simplitate, bunătate și nevinovăție. Pentru el nu există lucruri, ci doar idei; nu există trup, ci doar duh; nu există evenimente, ci doar înțelesuri care decurg din evenimente. Este firav în cele din afară, dar robust în încredințări și înțelept la cuget. Nu crede în rostul cuvintelor multe. Iubește tăcerea și înțelege liniștea nu ca pe o absență, ci ca pe o fascinantă, eternă, imperturbabilă prezență. Știe cele ce vrei să spui, înțelege ceea ce nu reușești să alcătuiești în cuvinte, așteptându-te răbdător și altruist să te manifești. E văzător în duh și prevăzător peste timp. Spiritul său tăcut, interiorizat, dă falsa aparență a unei asprimi; deasupra chipului acestei asprimi răsare însă inocența unui suflet cald, abia-trezit din reveria copilăriei sale târzii. Inima lui are două definiții: iubirea și bucuria ingenuă a descoperirilor din slavă în slavă. Contemplativ, auster, mânat în același timp de o tandrețe tainică pogorâtă pe chip din înalturile duhului, apare ca o rază de lumină ascunsă subtil în desișurile unei păduri, luminând amănuntele aparent nesemnificative, precum gâzele și lichenii. Nu are idealuri cruciale, nu-și dorește vizibilitatea căpeteniei de oști. E umil pentru sine, însă luminos și pregnant conturat pentru o statură de înger.    
 
 
Tipologia contemplativ-vizuală de cortex stâng (forma patologică):
 
Comportamentul portant-malefic. 
Tipul astenicului întunecat care obișnuiește a se reinventa pe sine. Are intuiția timpului, a locului și a avantajelor ce decurg din acestea. Este un spirit ascuțit, pătrunzător, iscusit în verdicte și definiții. Știe că se poate substitui inteligent oricărei identități credibile. Vrea să convingă, să cucerească inimi, vrea să se facă vizibil. Are pătrunderea specifică cunoscătorului, răbdarea și viclenia prădătorului, forța ariciului încolțit. Orice idee, orice situație, orice descoperire, are pentru sine valoare sau nonvaloare funcție doar de avantajele sau dezavantajele de imagine. Vede cu luciditate mutările din viitor; este strateg, ambițios, insolent, răzbunător, dar în aceste direcții se manifestă cu maximă prețiozitate. Cunoașterea pentru el este egală cu norma orgoliului, ori suma amorului propriu. Disimulează disprețul pentru ceilalți refugiindu-se în complexitatea riturilor unei minți care developează continuu roluri, rosturi, mutări și permutări de avantaje și contexte ideologice menite să-l pună în superioritate. Este egoistul perfect mascat în frunzișul preocupărilor recreativ-contemplative. În fond arta contemplativității sale este construită special spre a-i umili pe ceilalți cu potopul unor cunoștințe și simțiri din cele mai închipuite și mai greu de atins. Este farsorul prin excelență, mânat de aventura unor subtilități inteligente pe care dorește a le înmuia în sângele celorlalți. Este absent doar atunci când îl întrebi în avantajul tău; este rece, sticlos, indiferent; uneori mut de frământări și bântuieli lăuntrice.
​                                                                                                                                                                                                                                                                                     LG

Textul Sfântului Irineu cu privire la vârsta Domnului și Mântuitorului Hristos, cuprins în lucrarea Adversus Haereses, II, 22, 5, in ***Bibliotheca Sanctorum Patrum, Series secunda, Scriptores Graeci, vol. III, pars I. Romae, M DCCCC VII (1907), pp. 409 – 410, este acesta:

„quia autem triginta annorum aetas prima indolis est iuvenis, et extenditur usque ad quadragesimum annum, omnis quilibet confitebitur; a quadragesimo autem[1] et quinquagesimo anno declinat iam in aetatem seniorem – quam habens Dominus noster docebat”[2]...

​
​Traducerea noastră[3]:
​
„Fiindcă, în orice caz, fiecare dintre noi vom admite că treizeci de ani, întâi de toate, este vârsta proprie unuia încă tânăr, care urcă până spre capătul celui de-al patruzecilea an – cât avea Domnul nostru pe când proprovăduia; de la al patruzecilea, mai cu adevărat, și cu al cincizecilea an mai departe, (omul) coboară de-acum în vârsta bătrâneții”.

​Ne apropiem cu sfială de unul dintre momentele semnificative pe care Sfintele Evanghelii îl au în vedere astăzi. Duminica a XX-a după Rusalii, a Învierii fiului văduvei din Nain, este timpul de popas duhovnicesc în care se vestește cuvântul de taină al Învierii.
Ca o piatră de hotar așezată la răscrucea timpului mărturia Învierii ne dă putere și încredințare. Vedem în Sfintele Scripturi, cele către îndreptare și zidire duhovnicească, un cuvânt de foc, precum este cuvântul acesta:
 
„despre învierea morţilor, n-aţi citit oare ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"? Căci Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 31, 32).
 
Astăzi înțelegând înălțimea și lărgimea acestui cuvânt, cuprinderea lui o vedem mai adevărat din cele ce ni se relatează în Sfânta Eevanghelie a Sfântului Evanghelist Luca privitor la Învierea Fiului văduvei din Nain. În mai puțin de șapte rânduri, Evanghelia arată acestea:
 
«Apoi Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi mulţime multă.
Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plânge!
Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.
Şi s-a ridicat tânărul cel ce murise şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 11-16).

​„Și, Iată, s-a arătat în Cer un semn mare: o Femeie înveşmântată cu Soarele. Și Luna era sub picioarele ei şi pe  cap purta cunună din douăsprezece  stele” (Apoc. 12, 1)
​Dacă poate fi ceva atât de curat, dacă sublimul poate avea un nume, dacă frumusețea sufletului cuiva poate fi mai adevărată și mai luminoasă decât oricare altă frumusețe din lume, niciuna dintre acestea toate nu poate atinge înălțimea și frumusețea de nepătruns a singurei făpturi omenești pe care Dumnezeu și-a ales-o drept chivot al sălășluirii Sale.
Cum vom putea înfățișa cuprinderea minunii descoperirii între oameni a nașterii acestei făpturi și cum vom desluși taina aceasta a firii omenești logodită Firii celei dumnezeiești, în Iisus Hristos Domnul, cel ce mai apoi avea să se nască dintr-însa?! Oare gândul poate străbate până în înalturi, atât de Sus, acolo unde se arată adâncul de nepătruns al lucrării lui Dumnezeu cu noi? Cum să vorbești despre ceea ce este de negrăit? Și cum să poți arăta în cuvinte bucuria acelui gând al lui Dumnezeu și puterea cea adânc nepătrunsă și mai presus de cuget care se poartă spre lume deodată cu Lacrima Milostivirii Sale?
Dorim a vorbi astăzi despre această Lacrimă a Milostivirii lui Dumnezeu. «Lacrima Milostivirii lui Dumnezeu»! Acesta poate fi cuvântul cuprinderii întregi ce se cuvine rostit acum cu privire la Sărbătoarea de astăzi: Nașterea Sfintei Pruncuțe Miriam.

Presentimentul acela pe care îl ai atunci când vezi nuanțe ale unor înțelesuri așezate în zumzetul din preajmă, nu poate fi altceva decât o întrupare a mirării. E ca un roi firav de albine care încearcă să treacă prin tine. Și te surprinde faptul că ele chiar reușesc asta.
 
Robită, frumoasă povară... când îi pricepi freamătul, dar și trecerea; atunci când liniștea se mută cu tine cu tot în alergarea acelor aripe mici, în stare să umple tot chipul tău de polen... de miresme. Îți face bine asta. Te poți trezi aflând... fără să mai poți adormi din tresărirea aceea. Probabil nu vei pricepe nimic din ceea ce ție îți pare definitiv limpede. 
 
Adevărată năpastă să aduni în toate culorile sufletului tâlcuiri ale acelor rostiri adăugate memoriei oricăreia dintre florile atinse în trecerea roiului tău. E mult până trece! Și-apoi șuvoaiele liniștii se pot așterne plutind, libere către orișiunde, dincolo de zidurile și îngrădirile de pretutindeni. Iar tu?! Tu vei fi atunci, asemenea, liber în zborul cel lin al așteptării... plutind. E clipa aceea când poți să spui: „Așa speram să fie!”. 
 
Rămâi, singur vorbind, în sanctuarul acelui gând că tot ceea ce contează se află dincolo de tine, în vistieria sufletului celuilalt. Și-atunci ieși în căutarea aceluia, sperând că lumea întreagă se va schimba de-odată cu amândoi! Și... mai departe... exact asta se întâmplă: lumea se schimbă! Așteptând după tine, sau cu tine de-odată! 
 
La capătul liniștii, din nemaivăzute, neprețuite risipe răsare la pas cu văpaia însingurării ceasul de veghe, ca o pecete de mii de ani peste tâmple. Durerile se sting. Zărești în potopul acelei lumini boabe mărunte ale celei dintâi adieri de rouă. Ești câmpul dintru început al unui pom gătit de înflorire, plin de încolțite semințe.
 
În creștetul adormit de culoarea ultimei tale dezvăluiri, aripi albe acoperă totul. Te pierzi în zborul aripei care te ține strâns, încovoiat de grijă, peste umăr de înger... Lumile pier! Urci în înaltul deschis al unei alte descoperiri ce vine grabnic de undeva de Sus. Te muți în mirare! Atingi tărâmul cercării... Ești așteptat acolo! Dar nu rămâi să ți se ceară răspuns, căci îngerul tău nu obosește nicicum să urce cu tine mai Sus... și mai Sus, până dincolo de tot, la hotarele Dorului... 
                                                                                                                                                                        LG

​- dialog cu parintele Lucian Grigore*-

"Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!"

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.
​
Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.
De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?!  tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:
​
  “Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”

       ​Când centrul de gravitație al vieții morale se mută în profunzimea ființei umane, nu mai este de niciun folos legea. Individualitatea creatoare a fiecăruia dintre cei ce s-au trezit din moarte la viață scapă de sub imperiul legii. Exact pentru acest motiv a venit în lume Domnul Hristos.
  Altminteri ne vom întoarce pururea la „vărsătura” legii ca la propria condiție atavică a instinctelor fricii ereditare, care impune limite și destructurează bogăția ființei!
     Legea este expresia degenerescenței juridist-compulsive a ordinii morale din om. Legea este demonstrația maximei frustrării a persoanei umane, drastica lipsire a omului de individualitatea sa creatoare așezată în el la creație. Este expresia exteriorizării și proiectării în neant a unei ordinii morale lipsite de subiect. Atâta timp cât această ordine va rămâne exterioară naturii umane și nu implicită acesteia, legea nu va putea mântui în veci.
       Libertate morală nu înseamnă alegere între bine și rău, dar nici forțarea unui așazis-bine așezat sub sabia legii! Libertate morală înseamnă înflorirea Binelui sădit în ființa ta! Asta a vrut Hristos: să ude cu Sângele Său pământul cel sterp al inimii tale, Omule, pentru a lăsa să odrăslească, să crească și să rodească în tine ceea ce El a semănat acolo cu Mâna Sa!
     Pentru a crește ceva, cât de cât, trebuie să pui și tu acolo o lacrimă de iubire pentru El. În felul acesta nu vei mai greși prea mult, sau poate niciodată, iar o altfel de lege decât cea a iubirii nu-ți va folosi la nimic! 
                                                                                                                                                                 L.G.

        Am întâlnit oameni de știință profund credincioși. Mai sunt și dintre cei care caută pentru că cred! Nu pentru că nu cred! Frâmântând asta, rememorez acel gând copleșit de înțelesuri: „de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat...”! Credința este, așadar, certitudinea antecedentă căutării! Este certitudinea de a ști că undeva în proximitatea ușii este întrerupătorul de unde poți aprinde lumina în „cămara” inimii tale. Bâjbâi în beznă ca să-l găsești, pentru că știi că e-acolo. Și îl găsești ! Apoi aprinzi Lumina !​
      Tocmai îmi spuneam: frumusețea creației arată imensitatea fluviului de frumusețe a Creatorului ! Unii îL caută pe Dumnezeu acolo în stele, și chiar L-au găsit ! Alții îl caută în natura umană, în abisul insondabil al făpturii, și L-au găsit în armonia de netăgăduit a ceea ce nu se vede cu ochiul liber, ci doar la microscop. Alții respiră în Dumnezeu, pentru că și-au antrenat puterea de a ști că El este acolo peste toate și dincolo de toate. Și-au trezit la viață, adică, acea capacitate de a sesiza prezența lui Dumnezeu cu rațiunile Sale creatoare, înainte de a ajunge la acel declanșator al Luminii din ei.

​        Ajuns-am capătul dintâi al începuturilor! De-acum zăresc cum, tăinuit, mijeşte scânteia gândului a toată cuprinderea … Aprinsele raţiuni ale lucrurilor străjuiesc hotarele vremii. Depărtările dezvelesc orizontul curb, arătând în aceeaşi palmă a lui Dumnezeu locul de dincolo şi, asemenea, locul cel de dincoace de timp !
        Forma oricărei definiţii restituie cursa prelungă a necuprinderii. Spaţiile înfrunzesc, lăsând la iveală în aşteptare alte mulţimi înflorind. Valuri apar; în ele însele se închid şi-apoi se desprind. Înlăuntrul darurilor de sus fiecare strop de lucire stăvileşte memoria planului acestei frumoase dureri. Culorile aripilor tăriei se strâng în buchete şi ramuri. Sensurile ţes colbul zidirii! Râuri de foc se-amestecă în geamătul cerului. Se-aude strigătul solemn al primei aduceri pe lume!
        Stelele mici şi mari se smulg din orbire. Pulberea lor târăşte deodată cu ele un tunet aprins ca un ocean întins, plin de sori. Fiecare aprindere are un vuiet, fiecare fir de praf… un întreg curs al prefacerii. Învăluit în veacuri, nesfârşitul se întoarce ca o cochilie din propria umplere. Marginile fierb! Liniile învolburează cascade… Revărsatul zorilor dintru început lasă sclipirile să se atingă, mărturisindu-şi unele altora taine. Rămân în cale, pe totdeauna, nedesluşite vestiri şi urmele paşilor lui Dumnezeu prin Cer. E limpede: toate minunile acestea au rosturi şi – fără dubiu – au toate răstimp spre a fi înţelese.
          Împărţite rotund, căile vârtejului îşi arată intrarea spre ele. Luminătorii dau chip aşezărilor. Cele zidite se văd – sursa acestui miracol născând are limbajul Luminii! Poruncile facerii curg precum lanţurile ancorelor în mare; legăturile lor acoperă până spre margini abisul și sângele lumii.
        Cuvântul cel dintâi strămută din ferecatele adâncuri Gândul spre chipul înstelatelor necuprinderi. Frământări de foc pârguiesc pâinea hranei noastre celei de aici. Potecile ascund mersul nostru mărunt, al pruncilor pierduţi pe stropul de glod pribeag în înalturi.
        Deasupra celor aşezate peste tărie se văd corturi – sălăşluite zidiri pline de oameni şi de îngeri şi de feţi frumoşi; În fiecare dintre-aceştia, la rându-le, s-aşează Veacul cel de peste Veac în care toate cele rostuite pe mii şi mii de ani apar ca un iureş de-o clipă, ţâşnind din inima lui Dumnezeu. Un fluviu limpede al dragostei cu care a risipit El atât dor, spre tine cel pururea mic, ca să te urce-n Cer.

Întâi trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor! (II Petru 3,3)
“Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită.  (II Petru 2,1-2)
​
​Între diversiunile de toată ziua cu care sunt siliţi a se confrunta iubitorii dramaturgiei contemporane iată încă o provocare menită să oripileze pentru posteritate bunul simţ românesc şi creştinesc. Este vorba despre piesa de teatru “Evangheliştii” scrisă de Alina Mungiu Pippidi, o piesă pusă în scenă, în premieră pentru România, sâmbăta, 3 decembrie 2006, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, în regia directorului ateneului, regizorul Benoit Vitse, scenografia şi costumele fiind realizate de Gelu Râşcă. Piesa “Evangheliştii”, publicată în volumul “Après la censure”, la Editura Unitext, Bucureşti, în 1993, a fost tradusă şi publicată anii trecuţi de Modern International Drama din New York şi montată în Ungaria. Pentru cei interesaţi amintim că titlul lucrării cu pricina poate fi găsit în fişierul Bibliotecii Centrale Bucureşti la cota II 308325, însă există alături specificaţia “nici un exemplar disponibil”, ceea ce mă duce la concluzia că ar fi fost retrasă de la sală.

Succesul recent al romanului „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown este dovada limpede că manipularea abilă a unor eresuri captivante, coroborată cu lipsa de maturitate spirituală şi cu ignoranţa, ori cu absenţa oricărui interes pentru Scriptură a cititorului contemporan, creează isterii publice suficient de profitabile.

Codul lui Da Vinci, o carte de ficţiune scrisă într-un mod schematic, fără o anumită valoare artistică, stilistică şi literară, se impune pe piaţă datorită artificiilor tematice de care abundă acţiunea. În spatele acţiunii de roman poliţist tronează misterul ce avea să fie devoalat într-un final destul de slab ca deznodământ. Brown preia un subiect quasi-cunoscut, instalând drept cheie a întregii acţiuni falsul cules din literatura de profil gnostic, potrivit căruia Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pe Cruce ci ar fi avut urmaşi naturali. Iniţial, într-o lume în care învăţătura Domnului Hristos propovăduită de Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora abia prindea contur, o astfel de erezie ar fi trecut uşor neobservată. Într-o Biserică a începuturilor era foarte uşor să se strecoare eresuri diverse, din acest motiv apostolii vestesc cu multă putere mărturia morţii şi învierii Domnului, cuvintele vieţii şi nădejdea Împărăţiei veşnice. Asemenea vestire fac toţi cei ce au crezut în El văzând dumnezeirea Sa, minunile Sale, rănile Sale.
Fiul lui Dumnezeu, după cum însuşi mărturiseşte, a venit să slujească, nu să i se slujească, ci să-şi dea viaţa Sa pentru mulţi. El nu s-a îngrijit de femeie sau de un singur copil, ori de mai mulţi, precum zic smintitorii care l-au inspirat pe Brown, ci se îngrijeşte de mântuirea întregii lumi dându-Şi viaţa Sa pentru întreaga lume. Aşadar viaţa Lui nu suferea după apropierea de femeie, ci suferea cu o dragoste mai presus de carne pentru viaţa întregii lumi. Aceasta a arătat-o când nu S-a cruţat pe Sine dându-Se la chinuri şi moarte pentru mântuirea tuturor.

        Nenorocirea petrecută în Clubul Colectiv din București în urmă cu două săptămâni - un eveniment de o gravitate extremă, cu impact emoțional major asupra întregii societății românești - a generat o serie de răsturnări sistemice în mediul social, politic și instituțional de la noi, mobilizând o reacție publică de amploarea unei adevărate revoluții. Această mișcare de stradă apărută în capitală, precum și în piețele publice ale mai multor orașe din România, a ocupat pentru mai multe zile primele pagini ale cotidianelor din țară și din străinătate, profilând portretul unei revendicări politice care înainta progresiv dinspre tristețe și dezamăgire către accentele extreme ale revoltei și disperării, fiind foarte aproape de punctul critic al radicalizării și exagerării. În opinia multor comentatori, mulțimile de protestatari au apărut pe monitoarele lumii ca victime vulnerabile ale manipulării, mase expuse destructurării și alienării, trăind defazajul unui elan depășit de evenimentele globale, aflându-se sub iluzia unei renașteri cu efect întârziat.
        Vectori de opinie, instigatori de profesie, stângiști, dreptiști, centriști, multiculturaliști corecți politic, ideologi liber-schimbiști, atei și detractori s-au străduit în tot acest timp al revoltelor să acapareze tensiunea străzii și să deturneze nemulțumirea generală spre ținta unui linșaj public, experimentat în România încă din `90 încoace. Este vorba despre un eveniment de stare pe care îl putem numi simplu: «DEZORIENTARE»! În agonia unei adânci buimăceli, generalizate la scara imensă a țării, durerea avea să-și strige furia, clamând arbitrar dreptul legitim de a nominaliza vinovații momentului. În frământările străzii nu au lipsit polemicile aprinse, tonul ascuțit al luptei pentru idealuri politice diverse, acuzele la adresa oricui, suspiciunea, bănuiala, presupunerea. S-a afirmat chiar și faptul că episodul tragic consumat în clubul bucureștean a fost generat în mod deliberat de autori oculți, în scopul acaparării și instrumentalizării reacției publice într-un sens strict politic.