Toate se preschimbă în bunămireasmă

        Am întâlnit oameni de știință profund credincioși. Mai sunt și dintre cei care caută pentru că cred! Nu pentru că nu cred! Frâmântând asta, rememorez acel gând copleșit de înțelesuri: „de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat...”! Credința este, așadar, certitudinea antecedentă căutării! Este certitudinea de a ști că undeva în proximitatea ușii este întrerupătorul de unde poți aprinde lumina în „cămara” inimii tale. Bâjbâi în beznă ca să-l găsești, pentru că știi că e-acolo. Și îl găsești ! Apoi aprinzi Lumina !​
      Tocmai îmi spuneam: frumusețea creației arată imensitatea fluviului de frumusețe a Creatorului ! Unii îL caută pe Dumnezeu acolo în stele, și chiar L-au găsit ! Alții îl caută în natura umană, în abisul insondabil al făpturii, și L-au găsit în armonia de netăgăduit a ceea ce nu se vede cu ochiul liber, ci doar la microscop. Alții respiră în Dumnezeu, pentru că și-au antrenat puterea de a ști că El este acolo peste toate și dincolo de toate. Și-au trezit la viață, adică, acea capacitate de a sesiza prezența lui Dumnezeu cu rațiunile Sale creatoare, înainte de a ajunge la acel declanșator al Luminii din ei.

---

       Ca să fii credincios, nu trebuie să fii neapărat supărat pe știință. Ba dimpotrivă, prieten cu ea! Sunt sensuri absolut complementare vieții!  Dumnezeu ne scoate din limitele ordinului nostru existențial și călătorește cu noi dincolo de restricțiile neputințelor noastre, aruncându-ne în valul nestăvilit al elanului Său creator care comunică cu Veșnicia. În felul acesta învățăm a merge pe valuri, precum Petru cel prea-puțin-credincios !
        Este bucuria cea mai presus de orice altă bucurie să vezi facerea mâinilor lui Dumnezeu în toate! Nici nu-ți mai este de pricină credința. Acolo unde se cere credință, neapărat a existat vreme de îndoială. Dincoace, însă, în Palmele lui Dumnezeu, lucrurile se văd. Ele nu mai trebuie demonstrate! Știința asta ar trebui: să facă lucrurile, mai degrabă lucrările, să se vadă!  Ea  nu trebuie să demonstreze, ci doar să sesizeze! Celelalte toate acele deducții omenești, mai mult sau mai puțin greșite, sunt cumplitele noastre rătăciri copilărești pe care Dumnezeu le privește tăcut, mistuindu-le în zâmbetul frumos al fiecărei zori de zi. Când luceferii pier în văzduh, lumea cea de Sus se ascunde deodată cu tainele strălucitelor nopți dincolo de așternutul de Lumină al Înțelepciunii lui Dumnezeu  ce picură aici pe Pământ.
       Zumzetul surd al întregii făpturi trezite din somn biruie mereu și mereu muțenia lumii cea de peste întinderea nopții, șoptind: A sosit vremea să fii chiar tu sfeșnicul acestei Lumini! Și Lumina se mută în suflet ca să ne răpească înțelesul cel slab al trecutelor vremi de aici către Cele de Dincolo de Tării, unde sălășluiesc veșnica Lui Putere și Dumnezeire. Nimic nu e iluzie! Nimic nu se irosește în zadar! Toate se preschimbă în bunămireasma Dumnezeirii ! 
                                                                                                                                                                                   L.G.