Nenorocirea petrecută în Clubul Colectiv din București în urmă cu două săptămâni - un eveniment de o gravitate extremă, cu impact emoțional major asupra întregii societății românești - a generat o serie de răsturnări sistemice în mediul social, politic și instituțional de la noi, mobilizând o reacție publică de amploarea unei adevărate revoluții. Această mișcare de stradă apărută în capitală, precum și în piețele publice ale mai multor orașe din România, a ocupat pentru mai multe zile primele pagini ale cotidianelor din țară și din străinătate, profilând portretul unei revendicări politice care înainta progresiv dinspre tristețe și dezamăgire către accentele extreme ale revoltei și disperării, fiind foarte aproape de punctul critic al radicalizării și exagerării. În opinia multor comentatori, mulțimile de protestatari au apărut pe monitoarele lumii ca victime vulnerabile ale manipulării, mase expuse destructurării și alienării, trăind defazajul unui elan depășit de evenimentele globale, aflându-se sub iluzia unei renașteri cu efect întârziat. Vectori de opinie, instigatori de profesie, stângiști, dreptiști, centriști, multiculturaliști corecți politic, ideologi liber-schimbiști, atei și detractori s-au străduit în tot acest timp al revoltelor să acapareze tensiunea străzii și să deturneze nemulțumirea generală spre ținta unui linșaj public, experimentat în România încă din `90 încoace. Este vorba despre un eveniment de stare pe care îl putem numi simplu: «DEZORIENTARE»! În agonia unei adânci buimăceli, generalizate la scara imensă a țării, durerea avea să-și strige furia, clamând arbitrar dreptul legitim de a nominaliza vinovații momentului. În frământările străzii nu au lipsit polemicile aprinse, tonul ascuțit al luptei pentru idealuri politice diverse, acuzele la adresa oricui, suspiciunea, bănuiala, presupunerea. S-a afirmat chiar și faptul că episodul tragic consumat în clubul bucureștean a fost generat în mod deliberat de autori oculți, în scopul acaparării și instrumentalizării reacției publice într-un sens strict politic. Dincolo de fumul gros, îmbâcsit, al petardelor mediatice, dincolo de interminabile dezbateri privitoare la sensul și la rolul pe care ar trebui să și le asume lumea politică românească, pe fondul sfâșietoarei dureri a familiilor care își înfășau - și continuă și în acest moment să-și înfeșe - morții, au rămas imense semne de întrebare cărora încă nu li s-a dat răspuns. România persistă pe mai departe în bezna unui strigăt afectat profund de evenimentul declanșator al deflagrației mediatice, care a trimis atitudinea românească în bucla redundantă a autismului politic. De două săptămâni încoace nimeni nu a mai auzit nimic despre ce anume se mai întâmplă prin Europa, nimic despre ororile războiului din Orientul Mijlociu, nimic despre Siria, nimic despre Rusia, nimic despre Jihad, nimic despre ISIS, nimic despre rata alarmantă a violurilor comise de imigranți în țările de adopție, nimic despre câți teroriști se ascund printre refugiați, nimic despre câți oameni nevinovați sau despre câți copii mor în călătoriile migrării, înecați în Mediterana sau înghețați în corturi, nimic despre câți tremură la granițele Europei înfășurați în pături și în folii, așteptând să fie numărați și înregistrați în statisticile de emigrare.
În contextul multipolar al lumii, extrem de importantul Summit NATO convocat la București pentru a configura declarația comună privind securitatea Estului va rămâne tot atât de ne-mediatizat precum o ședință a vreunei asociații de bloc din Ferentari. O astfel de reuniune la nivel înalt, ținută în miezul fierbinte al evenimentelor care au bulversat la începutul acestei luni România, avea să fie eclipsată de mult așteptata retragere din ziua de 4 noiembrie a unui prim-ministru acuzat de corupție. Împotriva lui V.V. Ponta strada avea să-și dea verdictul de a-l trimite în linia din spatele frontului de imagine, un front - de altfel - absent, paralizat de evenimente. Clica politică eșuată avea să migreze strategic spre decorul îndepărtat al spectrului public, lăsând la vedere așa numitele personaje rezolutive, împotriva cărora nu ar fi existat motive sau vinovății. Între timp, partidele vor rămâne libere să mocnească programe și reforme interne, pentru a pregăti tainic momentul acelor alegeri menite să repună în scena publică „aceeași Mărie”. Oarecum clarificate, mulțimile lehamisite de jocurile puterii și ale ne-puterii, precum și ale incompetenței, încearcă o proclamație de o legitimitate îndoielnică: „Jos Parlamentul ! Jos oamenii politici ! Nu mai vrem politică! Nu mai vrem partide! Jos Patriarhul! Nu mai vrem Biserică! Vrem spitale, nu catedrale!”, exprimând o dezamăgire generală cu accente anarhice. Neputința de a găsi soluții, amestecată cu judecata presupușilor vinovați ai deflagrației de la clubul Colectiv, a dat frâu liber furiei și reflexelor primare care vor fi modulate atent în terenul fertil al disoluției finale. Instituțiile de stabilitate: Președinția, Guvernul, Parlamentul, ISU, Autoritățile locale, Administrația Patriarhală au fost chemate la ordine. Biserica, în întreaga sa anvergură, a fost interogată în stradă pentru complicități politice, pentru privilegii, excese, absențe sau atitudini arogante, oamenii ei străduindu-se din greu să-și dezmintă implicările ori neimplicările. În acest iureș, mulțimea trebuia să gândească mai atent ce anume vrea să afirme, ce anume vrea să confirme sau ce să conteste. Zgomotul amestecat al străzii scotea definitiv din calcul recursul la luciditate. România, văzută ca teritoriu ofertant ori ca spațiu cu un imens potențial uman și material, arată acum - pentru încă o dată – precum o masă eviscerată, deschisă, întinsă dinaintea jivinelor antrenate politic să mimeze reintrarea în normalitate. Încă mai sunt multe de vândut din această țară, încă mai e mult de furat de pe-aici, încă mai avem ce lăsa prăduirii și jafului. Din acest motiv, unii cred că ne trebuie un guvern neasumat politic pentru a înstrăina tot ceea ce a mai rămas nevândut, fără să-și asume ulterior vreo vină sancționată plebiscitar. În același ton al destructurării se încurajează manifestarea fățișă a unei societăți civice drastic îndreptate împotriva valorilor, antrenată să accepte balastul acultural al pseudo-europenității, multiculturalismul extrem, disoluția religiei, revoluția sexuală, monogenia parentală, criminalitatea abortivă și altele. Nimeni și nimic nu poate critica acest orizont, fără riscul de a fi linșat mediatic, fără neșansa de a fi huiduit. Biserica, una dintre vocile lucide care ar putea vorbi despre astfel de îngrijorări, trebuie redusă la tăcere. Potențiometrul societății creștine - al patriotismului real și al românismului autentic - trebuie adus la șoapta imperceptibilă a unei adormiri convenabile, în care toate aceste accente să fie puse sub acuzația de naționalism, șovinism, rasism, în coada cărora să fluture invariabil stigmatul fobiei. Strategiile intime ale operatorilor secularizării, agenți convenienți aflați în evidența statelor de plată din gestiunea unor ONG-uri anticreștine, vizează în fapt ideea că mulțimile eclectice din piața publică românească trebuie să rămână în frecvența seducției unui semnal din ce în ce mai slab din punct de vedere moral. Focalizați pe efecte, nimeni nu trebuie să cunoască formula chimică a crimei de la Colectiv, sau să cunoască adevărații autori ai dezastrului. Autorii reali ai acestei oribile „erori” care a dus la pierderea vieții atâtor tineri - altminteri copiii, frații, soții, soțiile sau prietenii noștri – se vor ascunde în durerea acestui neașteptat final. Ducând mulțimile până dincolo de limite, la punctul critic de fierbere al revoltei și al disperării, adevărații vinovați vor rămâne pururi ecranați în spatele unor diverse culpabilități puse pe seama sistemului, pe seama autorităților, pe seama corupției sau pe seama balcanicului peșcheș birocratic ori - culmea - pe seama Bisericii „retrograde”. România, odată cu victimele acestui dezastru, va agoniza la rându-i pe patul instituțional-administrativ al terapiei intensive. Ceea ce știm cu adevărat este că tinerii aceia arși în incinta clubului bucureștean continuă să dea tribut morții, timp în care autoritatea politică, mecanismele structurale ale statului încearcă efortul propriei reanimări și reconfigurări. Moartea a instalat în trupurile acelor oameni, dar și în conștiințele noastre, ale tuturor, cronometrul reglat implacabil să măsoare, secundă cu secundă, timpul acela până când ea va reveni să-și ia mereu și mereu victimele. Același lucru, exact același lucru se petrece cu noi, toți ceilalți, care așteptăm să se întâmple ceva, să se schimbe ceva în România, ca să nu mai plece în pribegia străinătății tinerimea acestei țări pustiite. Dincoace de paturile spitalului, mulțimile revoltate agonizează, în limitele timpului aceluiași cronometru, frământând secundele rămase până când națiunea se va însănătoși deplin, tânjind la o viață normală, alungând fricile și dezamăgirile generate de acest dezastru politic și social. Biata tinerime română, silită să-și trăiască la nesfârșit paradigma dezorientării, pentru a nu pretinde niciodată să se constituie ca partener politic al acestui timp, pentru a nu dobândi niciodată alonja unui competitor incomod în concertul social - politic global, va primi în auz acordul sensibil al unei armonii narcotizante, adecvat strict senzorialității. Bucuria tinereții va trebui valorificată maxim de la pupitrul tehnic al modelării stimulilor imediați. Tratând-o cu profundă ignoranță și cu dispreț, corporațiile media, formatorii de opinie, vectorii politici vor crede că pot rezolva prezența de neînlăturat a tinerimii operând asupra instinctelor. Restul e previzibil. Pe principiul „pâine și circ”, tentațiile vor trebui să zburde vesele, eliminând din cale principii, modele, valori. Cultura ar rămâne o chestiune care să țină de resortul dezinhibiției; ordinea și probitatea – se vor configura ca note ale unui perpetuu regres; luciditatea – ca o formă perimată a frustrării ce trebuie degrabă aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Pe acest fond, mijloacele de presă vor antrena constant reflexul autocompătimirii, ideea că suntem o țară mică, slabă, vulnerabilă, că nu avem capacitatea autoguvernării, că cea mai bună soluție ar fi cedarea de suveranitate în favoarea organismelor partenere, timp în care politicienii autohtoni se vor strădui din răsputeri să se compromită - ori să ne compromită - și să vulnerabilizeze definitiv simțul realității istoriei. A ignora aceste rațiuni reprezintă bomba cu ceas a unei destructurări iminente, pentru al cărei „efect incinerant” - în plan moral - ne vom face vinovați toți aceia care, prea ușor, renunțăm la identitatea culturală românească și creștinească. Pentru acest așteptat dezastru nu se face nicidecum vinovată comunitatea credinței, adică Biserica – așa cum opinează strada – ci se vor face vinovați toți aceia care conduc această țară, adică oamenii politici și în măsură egală se vor face vinovați toți aceia care - prin platitudine, indiferență, stimularea instinctualității tinerești, a senzorialității - nu-și asumă seriozitatea revenirii în matcă. Speranța renașterii și a rezistenței în fața valului destructurării este la tinerii acestei țări! În această cheie a îngrijorării și a maximei rigori înțeleg eu semnalul Patriarhului României de a invita tinerimea să se roage în Biserică și să lase în secundar joaca tinereții, să se maturizeze degrabă și să-și asume rolul seriozității. E greu de înțeles de ce o asemenea dojană a putut stârni atâta furie! Poate doar pentru că un astfel de gând amenința flagrant logica imensei dureri a momentului. În contextul dat, răspunsul străzii avea să coaguleze o uriașă antipatie angajată subtil în materia de combustie a durerii generalizate. Piața începea să se miște riscant fără a înțelege în ce măsură este principial să schimbe fără criterii, să clameze fără discernământ, să lapideze fără deliberare. Poate că în prim-planul libertății tinerești intră cu adevărat dezinhibiția, ignorarea regulilor, anularea oricărei ordini. Totuși, va trebui să vedem că adevărata libertate nu poate fi alta decât libertatea unui acord de conștiință cu ordinea morală a lumii zidite de Dumnezeu. În partea de final a acestui înscris, dacă mi se îngăduie, am să arăt ce anume am învățat personal din toată această durere şi „nebunie colectivă”:
„Mi-ar fi plăcut sa faceți mai demult ceva! Nu de alta, dar eu chiar as fi vrut să mai stau cu voi…!” Preot Lucian Grigore Comments are closed.
|
AuthorWrite something about yourself. No need to be fancy, just an overview. Archives
March 2024
Categories |