Succesul recent al romanului „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown este dovada limpede că manipularea abilă a unor eresuri captivante, coroborată cu lipsa de maturitate spirituală şi cu ignoranţa, ori cu absenţa oricărui interes pentru Scriptură a cititorului contemporan, creează isterii publice suficient de profitabile. Codul lui Da Vinci, o carte de ficţiune scrisă într-un mod schematic, fără o anumită valoare artistică, stilistică şi literară, se impune pe piaţă datorită artificiilor tematice de care abundă acţiunea. În spatele acţiunii de roman poliţist tronează misterul ce avea să fie devoalat într-un final destul de slab ca deznodământ. Brown preia un subiect quasi-cunoscut, instalând drept cheie a întregii acţiuni falsul cules din literatura de profil gnostic, potrivit căruia Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pe Cruce ci ar fi avut urmaşi naturali. Iniţial, într-o lume în care învăţătura Domnului Hristos propovăduită de Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora abia prindea contur, o astfel de erezie ar fi trecut uşor neobservată. Într-o Biserică a începuturilor era foarte uşor să se strecoare eresuri diverse, din acest motiv apostolii vestesc cu multă putere mărturia morţii şi învierii Domnului, cuvintele vieţii şi nădejdea Împărăţiei veşnice. Asemenea vestire fac toţi cei ce au crezut în El văzând dumnezeirea Sa, minunile Sale, rănile Sale. Fiul lui Dumnezeu, după cum însuşi mărturiseşte, a venit să slujească, nu să i se slujească, ci să-şi dea viaţa Sa pentru mulţi. El nu s-a îngrijit de femeie sau de un singur copil, ori de mai mulţi, precum zic smintitorii care l-au inspirat pe Brown, ci se îngrijeşte de mântuirea întregii lumi dându-Şi viaţa Sa pentru întreaga lume. Aşadar viaţa Lui nu suferea după apropierea de femeie, ci suferea cu o dragoste mai presus de carne pentru viaţa întregii lumi. Aceasta a arătat-o când nu S-a cruţat pe Sine dându-Se la chinuri şi moarte pentru mântuirea tuturor. Dacă ar fi fost doar un biet om supus înşelătoarelor chemări ale cărnii, S-ar fi cruţat pe Sine în vremea judecăţii oamenilor şi ar fi tăgăduit că este Fiul lui Dumnezeu tocmai pentru gândul de a scăpa viu şi a pleca cu femeia lui undeva departe de locul osândei. Oamenii întinaţi ca noi nu înţeleg însă faptul că Dumnezeu nu se judecă după măsură omenească. Noi nu-L putem înţelege pe Dumnezeu aducându-L la măsura păcatelor sau neputinţelor noastre şi nici crezând că firea Sa S-ar fi amestecat într-atât în neputinţa firii omeneşti încât să se piardă însăşi Dumnezeirea.
Cum ar fi putut Maria Magdalena, îndată după Înviere, să I se adreseze lui Hristos zicându-I „Rabi”, adică „Învăţătorule!”, folosind acest cuvânt de cinste care se rosteşte doar în faţa unui străin, dacă Hristos ar fi fost apropiatul casei sale, adică altceva decât Învăţătorul şi Domnul întregii lumi ?! Cum ne putem imagina că ucenicii Domnului ar fi lăsat toate, şi case şi soţii şi rosturi vremelnice, pentru a urma unui Mesia care să-şi fi purtat cu el alături soţia?! Anume ce fel de Împărăţie veşnică ar fi propovăduit Domnul şi despre ce lăcaşuri veşnice ar fi vorbit ucenicilor El, care a zis că în Împărăţia Cerurilor nici nu se însoară şi nici nu se mărită, ci oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu?! Cum de îndrăzneşte a crede cineva că Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi putut să se apropie pătimaş de femeie, când El vesteşte curăţia, neprihănirea şi jertfa? Apoi tocmai această hotărâre de a primi patima şi de a-Şi lua asupră-Şi durerea acestei jertfe Îl ridică pe Hristos din neputinţa de a griji de femeie şi de copil. Vedem cum, pe cruce fiind, încredinţează unuia dintre ucenici pe mama Sa spre ocrotire, şi nicidecum nu încredinţează pe vreo altă femeie despre care s-ar fi simţit obligat prin grijă. Asemenea vedem cum Hristos vine în odaia în care ucenicii erau adunaţi de teama iudeilor, trecând prin uşile încuiate. Aceasta dă mărturie că Hristos înviat nu putea fi supus limitărilor firii omeneşti, ci că dumnezeirea si puterea Sa negrăită vestesc sensul unei lucrări dumnezeieşti în lume şi nu unul trupesc. Chiar din ziua învierii Domnului, însă, Scriptura ne mărturiseşte faptul că mai marii iudeilor şi căpeteniile împotrivitoare şi neîncrezătoare, de teama poporului care crezuse în El, îndată ce au auzit despre Înviere au minţit împotriva Domnului plătind bani străjerilor ca să spună că „ucenicii Săi venind noaptea L-au furat (pe Hristos mort) pe când ei dormeau.” Şi le-au mai spus: „Dacă însă se va auzi la dregător, noi îl vom potoli şi pe voi vă vom face fără grijă.” Mai departe Scriptura mărturiseşte: „Iar ei, luând banii, au făcut cum i-au învăţat; şi s-a răspândit vorba aceasta între iudei până în ziua de azi” (Matei 28, 15). Scenariul pe baza căruia antihristul încearcă să demoleze credinţa în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos este unul atât de şubred şi atât de neverosimil, încât orice minte sănătoasă va judeca singură falsul. Toate aceste presupuneri sunt făcute în numele unor libertăţi care sacrifică nu numai adevărul, dar şi reperele morale creştine. Credinţa creştină, aşa cum am învăţat-o noi şi aşa cum am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii, nu seamănă întru nimic cu plăsmuirile nesocotite ale unor vânători de câştig urât, precum poate fi acest Dan Brown şi, dimpreună cu el, toţi cei ce se folosesc acum de cartea sa. Nu ne-am propus în acest material să deconspirăm toate artificiile şi tertipurile folosite de Brown pentru a construi acest edificiu fictiv şi blasfemator. Multe dintre răspunsurile cuvenite le pot găsi cititorii în replica acestei cărţi, distribuită şi ea pe piaţă în tiraj mare. Este vorba despre cartea „Codul spart al lui Da Vinci”, scrisă de James L. Garlow şi Peter Jones şi publicată la Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005. Vom sublinia doar faptul că încă din vremea apostolilor făcătorii de basme încercau să atenteze la adevărul curat al creştinismului. Sfântul Apostol Petru atrăgea atenţia asupra unor scrieri „meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1,16) ale unor învăţători mincinoşi, de orientare precumpănitor păgână. Aceştia au produs genul de literatură protognostică descoperită la Nag Hammadi în Egipt în 1945, texte precum „Evanghelia lui Toma”, „Evanghelia lui Filip”, „Apocalipsa după Petru”, „Apocalipsa după Pavel”, „Mărturia adevărului” etc. Conţinutul acestor evanghelii „secrete”, pretins întemeietoare, este unul cu totul şi cu totul fals şi contradictoriu. Nota definitorie este dispreţul pentru revelaţia vechi-testamentară, batjocura la adresa lui Iahve pe care gnosticii nu îl consideră Dumnezeul Creator, ci unul dintre tiranii patriarhali şi un nepriceput izvoditor de legi. Aceştia cred că păcatul primilor oameni este de fapt o virtute a eliberării şi că şarpele edenic grăieşte înţelept. Mai cred că prin ipostaza gnostică a lui Iisus se ajunge la gnosis, adică la cunoaştere, iar cei ce dobândesc cunoaşterea sunt divini. Textele acestea apocrife, ca de altfel şi Evanghelia lui Iuda (Iscarioteanul), sunt plăsmuite de timpuriu (secolul I – II creştin) special pentru a desfiinţa din faşă creştinismul. Acestea nu au avut efectul aşteptat de către marii ereziarhi, s-au păstrat însă peste timp pentru a ieşi la lumină în vremea aceasta când s-a dat pe faţă omul nelegiuirii. Comments are closed.
|
AuthorWrite something about yourself. No need to be fancy, just an overview. Archives
March 2024
Categories |