Poemul Zidirii

,









                                                                                                  L.G.
​

​Mai înainte de praful de stele, 
de noapte, de planete și nori, 
mai înainte de roiurile de lumini și de adânci galaxii, 
mai înainte de rostul mistuit 
în frământarea de gând a Ziditorului, 
a fost un bob mărunt de rouă 
lunecând pe obrajii Săi, 
ca mirul care de pe cap se pogoară
și se prăvale pe barbă,
spre marginea veșmintelor Sale... 
Mirului înmiresmat, 
izvorâtor din creștetul alb al chipului cel pururi blajin,
i-au urmat mulțime de mărgăritare, 
firave zvâcniri de lucire și lacrimi de bucurie 
adunate mai apoi într-un cântec lin, 
lovind în strunele Luminii.

---

Câmpuri nesfârșite de flori 
roiau împrejur, amestecând în cascade 
apele nașterii Lumii.

Și aceste frumuseți ale gândului Său
nu se înțelegeau deslușit, 
ci, doar împrăștiau mireasmă, 
și nu erau ochi ca să vadă,
nici inimă să priceapă.

Toate ședeau în loc, cutremurate,
ascultând glăsuirea divină,
iar El, Dumnezeu, 
sălășluia deplin peste toate.

Doar ce mijeau aceste miresme, 
și mii de făclii de foc luminau pretutindeni!

Deasupra oricărui gând - un mănunchi de stele, 
în adâncul puterilor - sclipiri de cuvânt. 
Pasul Său era de față în Abis și peste Înalturi, 
și Duhul Său se purta peste flori.

Apele harului curgeau spre lume – 
o baie caldă, tainică, a Luminii Sale.
Atunci a zis Dumnezeu stihiilor: 
Veniți de primiți Lumină! 
Și stihiile au început a plânge!

Cununi de lacrimi împodobite cu zăpezi 
și cu petale adunate buchet, 
după alte legi decât cele ale înfloririi, 
s-au plecat la picioarele Lui și au spus: 
”Doamne, Tu Ești Lumina… 
întru Lumina Ta vom vedea Lumină!”

Atunci s-au deschis fântânile bunătății Lui,
s-au desfăcut zăgazurile apelor iubirii Sale,
și a suspinat Dumnezeu 
cu lacrimi de mir și de sânge,
privind peste celălalt capăt al Lumii. 
Iar sălașurile suspinau împreună cu El.

Dacă te-ai fi născut atunci, omule,
n-ai fi putut ține piept 
puterii aceleia de foc și de durere, 
de apăsare și de Dor 
ce frământau inima Lui. 
Ai fi murit pe loc, săgetat!

De-aceea, din nesfârșita iubire pentru făpturi,
El încă nu adusese suflete la viață. 
Mai zăbovea… însă zăgazurile grăbeau rostul, 
cerând răscumpărarea acelei nemaiîntâlnite doriri,
care mijea în fântâna adâncului bunătății Sale.

Nimeni nu mai simțise așa ceva vreodată, 
căci nu era inimă să primească atât noian, 
Iar apele vuiau pretutindeni,
căci potopul milei lui Dumnezeu îmbrățișase genunea. 

Și nu era făptură să vadă,
nici cuget ca să priceapă.

Apoi a rostit Dumnezeu Cuvântul: 
„Să facem chip asemenea nouă, 
după tăria Duhului cel dătător a toată plinirea!”. 
Și Duhul a zis: „Să facem ingemănare tainică, după chipul Puterii!”; 

Și iarăși a întărit Cuvântul: 
„Să facem puteri după asemănarea Slavei celei purcezătoare!”; 
Și Duhul din nou a tunat în Ceruri zicând: 
„Să facem asemănări ale Luminii, după Puterea Slavei Celui ce dă Viață!”

De-acuma Tatăl, Părintele Luminilor, 
Cel plin de Toată Darea cea Bună și de tot Darul desăvârșit a încuviințat toate, spunând: 
„Așa să fie !” 

Și a fost așa precum Dumnezeu a zis! Căci gândurile înțelegerii au prins rost 
și toate au deschis cale, îmbrăcând chipul Vieții !

Atunci frământătura lumii a început a dospi precum pâinea. 
Pulberea acelei cutremurări de stele, 
în vuietul de praf și de mir și de rouă, 
s-a așezat întocmai cum s-ar lăți un aluat cuminte 
în vadurile Cerului, crescând.

Prigorite, creștetul măsurilor cele de sus
și ale valurilor cele adânci 
zămisleau rodiri,
acoperindu-se în mii de culori.

Un stol de păsări a ieșit din înfășarea aceea 
umplând cerurile, ciripind și cântând în înalturi. 
Apoi alte și alte mulțimi și mii și de miriade de păsări, 
în felurime de umbre și străluciri, 
umplut-au sălașurile vremii, 
cotropind nesfârșitul !

Atunci a întrebat un munte mai bătrân, cu fruntea de piatră, 
căci nu erau inimi să înțeleagă: 
”Doamne, ce sunt aceste stoluri de păsări?” 

Și Dumnezeu a zis: 
”Acestea sunt aripile 
cele ce Însumi le-am chemat 
a se veseli în Grădinile Bunătăților!”

”Doamne, dar ce sunt acele cântece 
și ce înseamnă acel vuiet sfânt de lumini 
și către cine îndreaptă strigarea lor plină de înfiorare?!”

Răspuns-a Dumnezeu:
”Mă tem că inimă nu ai și nu pricepi. 
Acele cânturi sunt pentru voi, munților,
voi cei ce v-ați cutremurat de rostul zidirii, săltând precum mieii oilor… !”

Un nor adânc de pietre și praf 
s-a prăvălit atunci la picioarele lui Dumnezeu
și, în cutremurare, muntele prefăcut în prundiș a zis:
”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău!…”

                                              *

Văzând aceasta, în crugul acelui timp
a hotărât Dumnezeu să aducă la viață inimi,
​ca întocmai acelea să priceapă Taina! 
Și l-a făcut pe Om! 
​
Iar facerea Omului aceasta este:
a luat Dumnezeu o mână de stele aprinse, 
le-a înmuiat în inima Lui 
și L-a făcut pe Adam din acestea…!

Apoi,
îngemănând în durere Lacrima iubirii Sale,
a strigat cu mare glas și a zis:
​                                                    Săvârșitu-s-a!