Poemul Zidirii

​
                                                                                                  L.G.
​Mai înainte de praful de stele 
de noapte și de sori și de planete și de nori 
mai înainte de roiuri și adânci galaxii, 
mai înainte de rostul mistuit 
în frământarea de gând a Ziditorului, 
a fost un bob mărunt de rouă 
lunecând pe obrajii Săi, 
ca mirul care de pe cap se pogoară
și se prăvale pe barbă,
spre marginea veșmintelor Sale... 
Mirul înmiresmat, 
izvorâtor din creștetul alb al chipului cel pururi blajin!
I-au urmat mulțime de mărgăritare, 
firave zvâcniri de lucire și lacrimi de bucurie 
adunate mai apoi într-un cântec lin, 
lovind în strunele Luminii.

---

Câmpuri nesfârșite de flori 
roiau împrejur amestecând în cascade 
apele nașterii Lumii.

Și aceste frumuseți ale gândului Său
nu se vedeau deslușit, 
ci, doar împrăștiau mireasmă, 
și nu erau ochi ca să vadă,
nici inimă să priceapă.

Toate ședeau în loc, cutremurate,
ascultând glăsuirea divină,
iar El, Dumnezeu, 
sălășluia deplin peste toate.

Doar ce mijeau aceste miresme 
și mii de făclii de foc luminau pretutindeni!

Deasupra oricărui gând - un roi de stele, 
în adâncul puterilor - sclipiri de cânt. 
Cuvântul Său era de față în Abis și Înalturi 
și Duhul Său se purta peste flori.

Apele harului curgeau peste lume – 
o baie caldă și tainică a Luminii Sale.
Atunci a zis Dumnezeu stihiilor: 
Veniți de primiți Lumină! 
Și stihiile au început a plânge!

Cununi de sori împodobite cu zăpezi 
și cu petale adunate buchet, 
după alte legi decât cele ale înfloririi, 
s-au plecat la picioarele Lui și au spus: 
”Doamne, Tu Ești Lumina… 
întru Lumina Ta vom vedea Lumină!”

Atunci s-au deschis fântânile bunătății Lui,
s-au desfăcut zăgazurile apelor iubirii Sale
și a plâns Dumnezeu 
cu lacrimi de mir și sânge 
privind peste celălalt capăt al Lumii. 
Iar stihiile plângeau împreună cu El.

Dacă te-i fi născut atunci, omule,
n-ai fi putut ține piept 
puterii aceleia de foc și de durere, 
de apăsare și de Dor 
ce frământau inima Lui. 
Ai fi murit pe loc săgetat!

De-aceea, din mare iubire pentru lume,
El încă nu adusese suflete la viață. 
Mai zăbovea… și stihiile grăbeau rostul, 
cerând răscumpărarea acelei nemaiîntâlnite doriri 
ce se revărsa din fântâna adâncului Bunătății.

Nimeni nu mai simțise așa ceva vreodată, 
căci nu era inimă să primească atât noian. 
Iar apele vuiau pretutindeni,
căci potopul milei lui Dumnezeu îmbrățișa Cerurile. 

Și nu era făptură să vadă,
nici cuget să priceapă.

Apoi a rostit Dumnezeu Cuvântul: 
„Să facem chip asemenea nouă, 
după tăria Duhului cel dătător a toată plinirea!”. 
Și Duhul a zis: „Să facem chip, după chipul Puterii!”; 
Și iarăși a întărit Cuvântul: 
„Să facem puteri după asemănarea Slavei celei purcezătoare!”; 
Și Duhul din nou a tunat în Ceruri zicând: 
„Să facem duhuri ale Luminii, după Puterea Slavei Celui ce dă Viață!”
Și Tatăl, Părintele Luminilor, 
Cel plin de Toată Darea cea Bună și de tot Darul desăvârșit a zis: 
„Așa să fie !” 
Și a fost așa precum a zis Dumnezeu! Căci toate au prins un rost 
și toate au început a îmbrăca chipul Vieții !

Atunci frământătura lumii a început a dospi precum pâinea. 
Făina acelei cutremurări de stele 
în vuietul de praf și de mir și de rouă 
s-a așezat întocmai cum s-ar lăți un aluat cuminte 
în vadurile Cerului, crescând.

Frământătura a prins a se pârgui 
și zămislind a înflorit, acoperindu-se în mii de culori.

Un stol de păsări a ieșit din înfășarea acelei zămisliri 
umplând cerurile, ciripind și cântând în înalturi. 
Apoi alte și alte mulțimi și mii și de miriade de păsări, 
în zeci de culori și străluciri, 
umplut-au sălașurile vremii, 
încât credeai că s-a revărsat întreaga zidire cu ele!

Și-atunci a întrebat un munte mai bătrân, cu fruntea de piatră, 
căci nu erau inimi să înțeleagă: 
”Doamne, ce sunt aceste stoluri de păsări?” 
Și Dumnezeu a zis: 
”Acestea sunt aripile 
cele ce Însumi le-am chemat 
a se veseli în Grădinile Bunătăților!”

”Doamne, dar ce sunt acele cântece 
și ce înseamnă acel vuiet sfânt de lumini 
și către cine îndreaptă strigarea lor plină de înfiorare?!”
Răspuns-a Dumnezeu:
”Mă tem că inimă nu ai și nu pricepi. 
Acele cânturi sunt pentru voi, munților,
voi cei ce v-ați cutremurat de rostul zidirii, săltând precum mieii oilor… !”

Un nor adânc de pietre și praf 
s-a prăvălit atunci la picioarele lui Dumnezeu
și, în cutremurare, muntele prefăcut în prundiș a zis:
”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău!…”

                                              *

Văzând aceasta, în crugul acelui timp
a hotărât Dumnezeu să aducă la viață inimi,
​ca întocmai acelea să priceapă rostul! 
Și l-a făcut pe Om! 
​
Iar facerea Omului aceasta este:
a luat Dumnezeu o mână de stele aprinse, 
le-a înmuiat în inima Lui 
și L-a făcut pe Adam din acestea…!

Apoi,
îngemănând în durere Taina iubirii Sale,
a strigat cu mare glas și a zis:
​                                                    Săvârșitu-s-a!