„Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au găsit; necaz şi durere am aflat” (Ps. 114,3) Ne apropiem cu sfială de unul dintre momentele semnificative pe care Sfintele Evanghelii îl au în vedere astăzi. Duminica a XX-a după Rusalii, a Învierii fiului văduvei din Nain, este timpul de popas duhovnicesc în care se vestește cuvântul de taină al Învierii. Ca o piatră de hotar așezată la răscrucea timpului mărturia Învierii ne dă putere și încredințare. Vedem în Sfintele Scripturi, cele către îndreptare și zidire duhovnicească, un cuvânt de foc, precum este cuvântul acesta: „despre învierea morţilor, n-aţi citit oare ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"? Căci Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 31, 32). Astăzi înțelegând înălțimea și lărgimea acestui cuvânt, cuprinderea lui o vedem mai adevărat din cele ce ni se relatează în Sfânta Eevanghelie a Sfântului Evanghelist Luca privitor la Învierea Fiului văduvei din Nain. În mai puțin de șapte rânduri, Evanghelia arată acestea: «Apoi Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi mulţime multă. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat tânărul cel ce murise şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 11-16). Cuvintele cele multe care curg râuri - râuri în conștiința timpului, au rupt vadurile înțelegerii noastre de toată ziua. Mintea aleargă grăbită suspinând de griji. Ochii privesc, însă gândurile rătăcesc în abis. Nu mai avem pace să zăbovim asupra cuvintelor. Nu mai vedem dincolo de cuvinte taina vieții și înțelesurile ei. De-aceea măcar acum, aici, la ceas de taină, silindu-ne cugetarea spre timpul locuirii lui Dumnezeu să ne străduim a înțelege măcar puțin din toate acestea.
O mamă își ducea la groapă singurul fiu. Iar mama aceasta era văduvă. Durerea ei era de două ori mai mare decât orice durere a vreunei pierderi. Plângea despărțirea de fiu, de unicul ei fiu, dar își striga și disperarea pentru un necaz ca acesta ce avea să-i lase în urmă pustiul vieții, singurătatea amară, lipsurile și necazurile neagoniselii. În puține cuvinte Sfântul Evanghelist Luca zugrăvește întreg acest tablou al dramei. Uluitoare înzestrare a minții acestui evanghelist, să poată spune atât de multe în doar câteva fraze. Iisus se apropie de o cetate numită Nain. Pe poarta cetății cei de-acolo scoteau un tânăr mort, singurul copil al mamei sale, văduve. Văzându-o, Domnului I s-a făcut milă! Aici este miezul întregii desfășurări. Aici înțelegem semnul unei dureri de nesuportat. O durere împlântată în inima unei femei singure și deznădăjduite. Evanghelia nu spune că Hristos i-a văzut pe ceilalți. Și nici nu spune că l-a văzut pe tânărul mort. Ci ne arată că a văzut-o pe ea – pe această femeie îndurerată. „Şi, văzând-o Domnul – spune Scriptura – I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” De ce nu insistă evanghelistul să descrie durerea aceasta? Cu bună dreptate trebuie să spunem că nu putem ști de ce. E lesne de înțeles, însă, faptul că măsura priceperii acestei taine a durerii sufletului cade în seama măsurii fiecăruia. Celor fără de simțire duhovnicească, le vine în atenție succint rostirea ce evocă o încă minune a lui Hristos, între toate celelalte minuni. Un literat grăbit, ar avea în vedere aici puținătatea limbajului, un filosof ar medita oare la puținătatea sensului vieții sau a morții, un istoric ar putea înțelege că nu-s atât de multe izvoare care să dovedească latura autenticității. Dar pentru noi? Pentru noi cei ce venim la biserică cu gândul acela de a pricepe puterea și măreția voii lui Dumnezeu, ce voim a pricepe din tot ceea ce auzim și citim că s-a petrecut la poarta cetății Nain? Am auzit un părinte care, tâlcuind în chip duhovnicesc minunea aceasta spunea că evenimentul grăiește prin sine. De-aceea nu a fost nevoie de prea multe cuvinte spre a-l arăta în adevărata putere. Mai departe, însă, putem zice că că nu doar minunea în sine, ci semnificația de dincolo de întâlnirea cu durerea văduvei din Nain dă adevărata putere a dramei sufletești a fiecăruia dintre noi. O dramă care în semnificații se aseamănă întocmai acestei relatări. Pentru a înțelege ce a făcut Hristos la poarta cetății Nain, trebuie să înțelegem mai întâi la adevărata cuprindere sau măsură durerea acelei femei. Cine poate pricepe mai în adânc durerea aceea? Când toate speranțele, când toate visurile, când toate puterile se risipesc văzând pe tânărul acela, sfârșind atât de devreme în labirintul cel neștiut al morții. Lacrimile sunt scântei care ard, brăzdând fața îndurerată, toate gândurile se prăbușesc în adâncul neputinței. Mintea se clatină. Sufletul doare. Privirile dimprejur sunt stoluri de păsări răpitoare care năpăstuiesc rana inimii împietrite așteptând moartea. Nimic nu te poate mângâia. Nimic nu te mai poate întări în durere, căci tot ceea ce ți-a fost mai drag pe lume, nădejdea ta de bucurie și ajutor, tăria ta, rodul ostenelilor și durerilor nașterii tale, toiagul bătrâneților tale a plecat pe calea cea fără întoarcere, călătorind către Împărăția morții. Frământând în inimă tulburătoare îndoieli, neputința de a pricepe ce se întâmplă cu tine, povara de necurmat a unei astfel de dureri, ești cu mult mai aproape de iadul deznădăjduirii. Ești mai de plâns decât oricare dintre cei ce plâng. Ești părăsit în pustia cea fără de sfârșit a însingurării. Acesta era zbuciumul sufletesc al acelei femei de care Iisus se apropie de femeia aceasta și-i spune: „Nu mai plânge!” Să-L fi auzit oare femeia pe Iisus când El a zis „Nu plânge!” ? Ce fel de vorbe puteau fi acestea, când nimeni nu mai putea să facă nimic pentru ea și pentru copil deopotrivă? Ce sens mai puteau avea aceste cuvinte, când nici măcar Cerul n-ar fi putut să acopere cu întreaga oștire de stele și cohorta de galaxii infinitul durerii din sufletul acesta năpăstuit? Scriptura nu spune nimic despre toate acestea, în acest caz. Dar lasă la îndemâna priceperii cele ce se pot pricepe întocmai. În schimb, în vechime, Scripturile poartă cu ele darul de a zugrăvi stări de neconceput privitoare la drama omenească. Scriitorii cei inspirați de Duhul Sfânt arată în multe prilejuri zămislirile cele de foc ale inimii omenești atunci când necazurile și durerile o cotropesc. Să auzim câteva dintre cuvintele acestei dureri: „Ridică-Te, Doamne, Dumnezeul meu, înalţă-se mâna Ta, nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit! Vezi, pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere, ca să le iei în mâinile Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor” (Ps. 9, 32-34). „Până când vei grămădi gânduri în sufletul meu și durere în inima mea ziua și noaptea?!” (Ps. 12, 2). „Că s-au stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri; slăbit-a întru sărăcie tăria mea şi oasele mele s-au tulburat” (Ps 30, 10). „Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere și ne-a acoperit pe noi umbra morții” (Ps. 43, 21). „Pentru ce am ieşit eu din pântece, ca să văd suferinţă şi durere şi ca zilele mele să se sfârşească în ruşine?" (Ieremeia 20, 18). „O, voi trecătorilor, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca aceea care mă copleşeşte şi cu care Domnul m-a umplut de necaz în ziua întăririi mâniei Lui. Foc a trimis de sus peste oasele mele şi m-a smerit, picioarelor mele le-a întins cursă, şi m-a făcut să dau înapoi; pustiitu-m-a cu totul, iar eu toată ziua bolesc. Jugul păcatelor mele mi-a fost legat de gât de către mâna Lui; strânse ca într-un mănunchi, ele atârnă de grumazul meu; El a făcut să se destrame puterea mea şi m-a dat în mâna celor cărora nu puteam să mă împotrivesc” (Plângeri 1, 12-14). „Cu sufletul adânc întristat, am suspinat, am plâns şi m-am rugat cu durere, zicând:"Drept eşti Tu, Doamne, şi toate lucrurile Tale sunt drepte şi căile Tale sunt milă şi adevăr, şi Tu eşti judecătorul lumii!” (Tobit 3, 1-2) Aceste gânduri sunt mărturia acelei dureri omenești care străpunge inimile multor oameni. Câțiva – puțini dintre ei – și-au așternut frământarea în scris. Puțini – adică aceia pe care i-am auzit plângând astăzi în slova de lacrimă și de durere a Scripturilor. Astăzi, am venit și noi să ne alăturăm lor. Am venit astăzi să ne adăugăm acestor întristări și să plângem împreună o astfel de neputință, și să căutăm liman de scăpare. Să vedem cu inima văduvei din Nain zbuciumul și durerea însingurării și să căutăm la Dumnezeu mângâiere. Aceasta pentru că doar Dumnezeu este în stare să picure în sufletul îndurerat mirul desăvârșitei alinări și fericitei iertări. Fără îndoială, Iisus, cunoștea mai adevărat decât orice om de pe pământ ce înseamnă durerea omenească. Fără îndoială Domnul Hristos cunoștea peste timp cât de mult poate să doară o inimă de mamă în care se stinge nădejdea de viață a fiului. Cunoștea peste timp durerea aceea pe care Maica Sa preacurată a putut să o îndure, văzându-și Fiul cel neprihănit înălțat pe Cruce, țintuit în ghearele morții. Cunoscând o asemenea durere, întocmai precum durerea Maicii Sale, fremătând în inima bietei femei de la poarta cetății, a venit către ea ca să-i aducă mângâiere și i-a spus: «Nu mai plânge!» apoi, după cum mărturisește scriptura, «apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat tânărul cel ce murise şi a început să vorbească, iar El l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său». Minunea aceasta, fără îndoială are rostul și puterea pe care Dumnezeu le dă acestei minuni pentru a mângâia o inimă îndurerată. În planul semnificațiilor, însă, Hristos transmite lumii o învățătură de o profundă adâncime spirituală. Această minune ne privește pe noi, pe fiecare în parte. Minunea aceasta vorbește despre învierea din moartea sufletească a fiecăruia dintre oameni. Dacă ar fi să vedem „Naiunul” ca cetate a trupului nostru, „văduva” - inima noastră și „fiul văduvei” - mintea noastră, am înțelege cum înviază omul din morți. Am înțelege, de fapt, cum înviem noi din moartea sufletească? La început mintea a fost unită cu inima – mama alăturea de fiu adică. Adevărul minții alăturea de simțirea inimii, ca fiul lângă mamă. Cugetarea inimii, adică fiul mamei, avea să rătăcească pierzându-se de simțirile cele duhovnicești ale cinstirii de Dumnezeu. „Poarta cetății”, adică poarta simțurilor trupești prin care umblă omul spre a ieși către pustia deșertăciunilor, este locul unde îl întâlnim pe Hristos în împărtășirea cu Trupul și Sângele lui. Hristos spune atunci inimii celei îndurerate care-și plânge despărțirea de „fiul faptelor” sale, adică spune inimii aceleia, înțeleasă ca maică a doririi celor duhovnicești: „Nu mai plânge!” În „poarta cetății” vieții celei deșarte, patimile și gândurile ne duc spre moartea duhovnicească. Ne duc adică la un fel de paralizie a minții – prohodind către groapa uitării pe fiul cel neduhovnicesc al inimii. La „poarta cetății” gândurile cele pământești și neduhovnicești duc la groapa gheenei „făptuirea cea rea”, nerodirea bunătății, părăsirea și uitarea de Dumnezeu”. Iar inima omului, adică, maica aceea văduvă, plânge în zbuciumul ei că tot ceea ce a avut mai scump pe pământ se aruncă de-acum în abisul gheenei, la judecata cea de neoprit a dreptății lui Dumnezeu. „Văduvia” aceea este lipsirea de Duhul cel Sfânt, cel suflat peste firea cea de aici în ziua când Dumnezeu l-a zidit pe Om. „Inima” – adică simțirea duhovnicească – a rămas văduvită de Duhul lui Dumnezeu, pentru neascultare, iar „Fiul” zămislirii neduhovnicești, adică făptuirea omenească, rodirea, a murit despărțindu-se de Duh, asemeni fiului văduvei din Nain. Vorbirea despre femeia văduvă din evanghelia de astăzi ne vestește nouă despre starea noastră de conștiință, arată adică starea omului văduvit de Duhul sfânt, vorbește despre omul lăuntric care își plânge văduvia duhului și lipsa rodirii, uscăciunea duhovnicească, adică moartea fiului. Toate cele ce facem și cele ce gândim sau cele ce vorbim arată absența Duhului Sfânt în viața noastră. Hristos este atras de plânsul acestei văduve. Tu, adică tu – Omul care îți plângi văduvia duhovnicească – îl chemi pe Dumnezeu să-ți învieze făptuirea cea bună și să-ți înflorească rodirea inimii. Acela este momentul celei mai năucitoare transformări în Duh – momentul învierii tale, când Hristos se apropie de tine și-ți spune: „Ridică-te! Nu mai plânge!” apoi te dă mamei tale care este Biserica. Scânteia Învierii tale din morți este lacrima inimii tale. Când îți plângi depărtarea de Dumnezeu, atunci Dumnezeu este mai aproape decât ai crezut, este în pragul Porții Nainului tău sufletesc și te întâmpină, mângâindu-ți sufletul cu un cuvânt ca acesta: „Nu te teme! Ridică-te! Nu mai plânge!” Amin. Comments are closed.
|
AuthorWrite something about yourself. No need to be fancy, just an overview. Archives
March 2024
Categories |